Stilurile parentale se refera la modalitatea in care parintele interactioneaza cu copilul si la modul in care isi creste si educa copilul. Ati observat, probabil, cat de diferite sunt relatiile intre parinti si copii din diferite familii: unii copii stau la locul lor si fac ce li se spune cuminti, altii raspund obraznic si fac scene, altii vorbesc cu parintii deschis, dar cu respect. Modul in care se creeaza relatia parinte-copil, modul in care copilul interactioneaza cu parintii sai, depinde in mare masura de stilul parental pus in practica de catre acestia.
In teorie, exista tipuri-ideale de stiluri parentale – in practica, insa, parintii vor prelua elemente din mai multe stiluri. Ceea ce este bine, deoarece fiecare stil isi are avantajele si dezavantajele sale. In realitate, putini parinti adopta doar stilul autoritar sau doar stilul permisiv in relatia lor cu copiii. Un parinte bun este unul care invata pe parcurs si care reuseste sa obtina un echilibru in stilul sau parental: extremele nu sunt niciodata de dorit, chiar daca poate ar fi mai simplu sa fii mereu autoritar sau mereu permisiv. Ceea ce este cel mai simplu nu este si cel mai sanatos pentru dezvoltarea copilului…
Stilul autoritar si strict
Acesta provine din stilul traditional de crestere si de educare a copiilor, din conceptiile vechi ce spun ca un copil trebuie educat sever spre binele sau. Parintele este seful care stabileste tot ceea ce trebuie sa faca un copil. Parintii autoritari se ghideaza dupa ideea „copilul trebuie sa asculte, nu sa fie ascultat”. Stilul parental autoritar este inchis, rigid, se bazeaza pe comunicarea intr-o singura directie: parintele spune, copilul asculta. Regulile sunt clare si incalcarea lor are urmari directe, pedepse severe, in scopul de a il „invata minte sa nu mai faca si sa asculte”.
Copilul nu are libertatea de a protesta sau de a critica – datoria sa este sa asculte de parinti intotdeauna. Acest stil este unul centrat pe autoritate si mai putin pe afectiune: emotiile sunt mai putin importante decat respectarea regulilor. Este limpede ca adoptarea acestui stil rigid nu este avantajoasa pentru copil: desi parintii autoritari vor sti sa impuna si vor avea des copii ascultatori, relatia dintre parinte si copil va fi una rece, ca de armata. Copilul poate ca va asculta, insa stilul absolut autoritar va duce la razvratirea sa in adolescenta si la indepartarea sa de familie. In plus, stilul acesta formeaza o personalitate inchisa in sine, slaba, uniforma si care se adapteaza dificil schimbarilor.
Stilul afectiv si permisiv
este acel stile „laisez-faire” al parintilor care doresc sa fie prietenii copilului. Afectiunea este cea mai importanta in relatia parinte-copil, autoritatea fiind vazuta ca pe o forma de putere indezirabila si nedreapta. Parintii permisivi doresc sa se faca iubiti si sa ii lase copilului libertatea de a se dezvolta si manifesta. Comunicarea se face mai degraba ca inversul situatiei anterioare: copilul vorbeste, parintii il asculta, dorintele si nevoile sale fiind cele mai importante. Stilul parental permisiv creeaza o personalitate deschisa, sociabila, increzatoare.
Insa este clar ca parintii constant permisivi, carora le este teama ca a impune reguli si a pedepsi copilul va duce la slabirea afectiunii sale pentru ei nu vor avea puterea sa limiteze eficient comportamentele copilului (parintii carora le este frica ca, daca sunt severi, copilul ii va uri). Copilul poate deveni egoist, rasfatat si va face ce are chef, neganindu-se la consecinte (nu este invatat sa vada ca orice actiune are urmari).
Stilul indiferent
Parintii care sunt in mare parte absenti din viata copilului, care nu se implica cu adevarat emotional, ci doar cat este nevoie. Acest stil este, poate, cel mai daunator pentru dezvoltarea copilului: nu exista nici interesul de a impune autoritate, de a educa copilul; nu exista nici afectiunea, comunicarea deschisa intre parinti si copii. Exista doar o relatie superficiala: parintii se asigura ca nu ii lipseste nimic necesar si ca nu este in pericol. Si atat… Comunicarea se limiteaza la strictul necesar, nu se realizeaza o apropiere reala si nici nu se impune cu adevarat autoritatea parentala.
Copilul se simte nedorit, neimportant, neapreciat, neascultat – parintii sai fiind permanent preocupati de altele. Stilul parental indiferent creeaza o personalitate complexata, care are probleme de comunicare si de incredere in sine si in altii. Desi copilul este nevoit sa isi poarte singur de grija timpuriu, parintii sai fiind indiferenti si absenti, el nu devine mai puternic astfel: lipsa afectiunii, a apropierii, a sentimentului de comuniune, il fac un copil vulnerabil, complexat, cu risc in adoptarea unor comportamente negative (agresivitate, izolare, consum de substante).
Stilul democratic – echilibrat
Acesta, dupa cum se poate usor observa, presupune preluarea elementelor pozitive din primele doua stiluri parentale: autoritate si afectiune. Parintii stiu ca ei sunt parinti si nu prieteni pentru copil, asadar stabilesc clar anumite reguli in educatia sa. Insa stiu si ca familia trebuie sa fie un mediu afectiv si armonios, nu unul militar, astfel ca au grija sa explice de ce exista acele reguli si au grija sa comunice in ambele sensuri cu copilul.
Parintii ii ofera atentia si afectiunea atat de importanta pentru el, insa nu dau inapoi de la a ii impune ce trebuie. Autoritate si permisivitate: cum se pot imbina? Desi, in practica, este cel mai dificil stil parental, este si cel mai eficient si sanatos pentru dezvoltarea copilului. Acest stil trebuie exersat si invatat pe parcurs – nimeni nu este maestru din prima, nici un parinte nu este ferit de greseli. El presupune a ii arata copilului ce reguli exista si de ce exista acestea si a nu da inapoi cand ele sunt incalcate; dar in acelasi timp presupune a fi deschisi si dispusi sa ascultati copilul, a il lasa sa se exprime si a negocia atunci cand o regula i se pare nedreapta.
A exercita un control al actiunilor copilului, fara, insa, a ii interzice sa se manifeste – un control ce provine din respectul si intelegerea copilului si nu din frica sa de parinte. A il ghida in viata, insa a ii incuraja independenta. Stilul echilibrat se bazeaza pe reciprocitate in relatia parinti-copii: pentru a ii cere copilului ascultare, respect, afectiune, trebuie, ca parinte, sa i le si oferi.
