A adopta un copil nu este o hotarare ce poate fi luata usor: viitorii parinti trebuie sa se simta pregatiti pentru acest proces, mai ales trebuie sa afle daca adoptia este o alegere potrivita pentru ei, pentru familia lor. Va prezentam povestea unei perechi de parteneri care au devenit cu adevarat parintii copilului lor adoptiv (va multumim pentru mailurile trimise; pentru a impartasi cu noi mai multe povesti din viata voastra, asteptam mail pe contact@familist.ro).
Sa adoptam un copil a fost cel mai bun lucru pe care l-am facut vreodata!
Nu cred ca mi-as fi inchipuit cu multi ani inainte ca voi adopta, totusi sa adoptam a fost pana la urma cel mai bun lucru pe care l-am facut pentru copilul nostru si pentru noi. Lui i-am daruit o viata mai buna, iar el ne-a daruit noua totul. Adoptia este intotdeauna o hotarare greu de luat: iti pui atatea intrebari si iti faci atatea griji…
Sa incep cu povestea noastra: atunci cand eu si sotul meu am incercat sa avem un copil prima oara, nu am putut ramane insarcinata. Am incercat multa vreme, apoi ne-am decis sa trecem prin setul complet de analize de fertilitate. S-a dovedit ca ambii avem oarecare probleme, iar medicii s-au declarat pesimisti.
Noi nu ne-am pierdut speranta: voiam amandoi o familie mare, voiam sa avem macar doi copii! Am trecut printr-un tratament de fertilitate, in acelasi timp adoptand si un regim alimentar si diverse alte tratamente naturiste ce ofereau sperante cuplurilor infertile. Am incercat si sedinte la terapeut, chiar si hipnoza, in slaba speranta ca exista vreun blocaj de ordin mental care ne facea incapabili de a avea copii. Esec!
Am apelat apoi la ceea ce ni se parea o minune a medicinii: FIV. Am trecut prin doua fertilizari artificiale, cu tot chinul, toate sperantele. Esec! Dupa a doua incercare, am spus ca nu mai am puterea sa o mai fac – iti pui atata suflet, iti faci inca o data atatea sperante si ajungi tot la un esec brutal…
Multi probabil ca imi ziceau „saraca fata bogata”, pentru ca eram daramata la pamant de infertilitatea mea; insa aveam sansele pe care altele nu le au niciodata, provenind dintr-o familie cu bani. Mi s-au dechis porti care pentru altele raman inchise datorita familiei din care veneam. In afara de problemele de fertilitate, nu aveam nici un motiv pe lumea aceasta sa ma plang de viata mea. Dar, vedeti, exact aceasta era ceea ce doream eu cel mai mult; mi se refuza intocmai ceea ce ar fi oferit vietii mele un sens real: un copil.
Banii asadar nu m-au ajutat: toate analizele existente, tratamente medicale si alternative, FIV; toate degeaba. La 34 de ani, dupa 8 ani de chin, incercari si sperante duse, inca nu eram parinti, inca nu aveam un copil. Si am hotarat sa adoptam un copil, cel mai bun lucru pe care l-am facut, dupa cum am spus.
Ne-am gandit mult pana ce sa incercam, am luat in balanta toate lucrurile posibile. Si ma bucur ca am mers pana la capat, astazi fiind parintii celui mai scump baiat! Nu povestea mea este cea mai importanta, ci tot ceea ce am invatat din ea. Si cel mai valoros lucru pe care l-am invatat a fost acesta: chiar daca adopti, chiar daca nu esti parintele natural al unui copil, il poti iubi cu aceeasi intensitate, cu aceeasi daruire! Este ca si cum ar fi al tau: de fapt, este al tau!
Ne-am pus si noi inainte de a adopta toate intrebarile pe care si le pun altii: dar daca nu il vom putea privi ca fiind al nostru? Daca nu il vom iubi? Daca mostenirea genetica va duce la probleme, daca va avea boli sau daca va fi un copil cu trasaturi negative mostenite? Daca el ne va renega odata ce ii spunem ca este adoptat, ca nu este copilul nostru natural? Daca nu va asculta de noi pentru ca nu ii suntem cu adevarat parinti? Daca nu ne va iubi el pe noi? Si multe alte intrebari pe care cred ca si le pun toti inainte de a incerca sa adopte.
Ei bine, am decis ca merita sa incercam, sa incercam sperand ca totul va fi in regula. Cand iti doresti atat sa fii parinte, cand ai atata iubire de daruit, ai toate sansele sa fii un parinte bun, chiar daca nu este copilul tau natural. Unii sunt mult prea legati de ideea de sange din sangele lor, de continuitate ereditara: mi se pare usor de explicat aceasta dorinta de a avea proprii copii si nu copii adoptivi. Si eu am vrut sa am proprii mei copii. Insa sa va spun ceva: modul in care cresti si educi copilul il face cine este el; sigur ca mostenirea genetica de la parintii sai are un rol, insa parintii ce il cresc sunt in ultima instanta cei ce il formeaza.
Iar iubind acest copil din tot sufletul, practic simti ca el a devenit parte din tine, simti ca el este cu adevarat copilul tau! Nimeni nu ar putea sa ma convinga de faptul ca Gabi nu este copilul meu! Este al meu si al tatalui sau, iar cei ce nu stiu ca a fost adoptat nu ar crede asta, deoarece seamana putin chiar si fizic cu mine! Cat despre manierisme si modul in care vorbeste, este bucatica rupta din tatal lui adoptiv! Iubindu-l si crescandu-l noi, el a devenit copilul nostru. Si nu cred ca as fi iubit mai mult un copil natural, deoarece nu cred ca poate cineva iubi mai mult decat il iubesc eu pe Gabi.
De aceea cred ca a adopta a fost cel mai bun lucru pe care l-am facut vreodata. A fi parinte tine de iubire, de ocrotire, de daruire, de dorinta aceasta de a forma un om si de a ii darui tot ce poti; da, tine si de sange, insa mai putin… Un parinte bun este asa pentru ca iubeste si e pregatit sa aiba un copil, nu pentru ca este sau nu parintele natural…
