Frica de iubire – legata de frica de intimitate – este un blocaj mental, emotional cat se poate de real ce poate impiedica o persoana sa aiba relatii de cuplu sanatoase. Fie ca este frica de a te indragosti, frica de a iubi, frica de a fi iubit sau frica de a te apropia de altcineva, ea este reala. Va prezentam povestea unui student care se simte incapabil sa iubeasca, sa pastreze o relatie din cauza acestei frici intense.
Frica de iubire mi-a sabotat toate relatiile!
Daca nu as sti prea bine cum este, as spune ca frica de iubire este doar o scuza pentru cei ce nu au chef sa aiba relatii: imi pare rau, nu pot sa fiu cu tine, mi-e frica de iubire!! Dar nu este asa: am vazut cum aceasta frica e reala si cum nu ma lasa sa devin cu adevarat apropiat de cineva; cum se insinueaza imediat ce incepe sa imi placa mult o fata si cum rasare brusc imediat ce vad ca o fata ma place!
Nu am avut nici o relatie de cuplu lunga – si doar una care promitea sa devina lunga – din cauza acestei frici ciudate de iubire, de apropiere. Nu mi-am facut mari probleme la inceput: in liceu, imi ziceam ca fug de relatii pentru ca sunt prea tanar si pentru ca nu am intalnit vreo fata care sa ma faca sa o doresc destul de mult. Totul la vremea sa, credeam.
Am ajuns insa aproape de sfarsitul anilor de facultate si continui sa fug de orice se apropie de o relatie reala, de orice se aseamana cu iubirea. Am citit o groaza de explicatii pentru care cineva ar putea sa traiasca cu o frica de iubire. Insa eu nu am avut niciodata o relatie esuata, nu am fost ranit niciodata din dragoste, nu am fost inselat, mintit, parasit niciodata. Eu sunt mereu cel care paraseste sau care fuge. Asadar, nu este asta. Nu trecutul meu dureros ma face sa fug de iubire, de apropiere.
O alta explicatie este cea ca frica de iubire este nascuta din o imagine de sine urata: crezi ca nu meriti sa fii iubit, crezi ca nu esti destul de bun, crezi ca vei fi ranit daca te lasi sa iubesti si daca te deschizi afectiv, asa ca fugi de relatii. Insa eu am o parere cat se poate de buna despre mine insami. Nu ma tem ca voi fi parasit, ci ma tem ca voi fi curand cel ce se plictiseste si paraseste fata. Nu ma tem ca voi fi ranit, ci ma tem ca voi rani din nou.
Frica de iubire ar proveni si din frica de a fi fericit – caci daca iti permiti sa fii fericit, atunci te expui si durerii; cu cat esti mai fericit, cu atat risti sa suferi mai mult. Fericirea si durerea merg mana in mana, asa se zice. Asa ca unii, din frica de a suferi, isi blocheaza trairile, asa incat ajung pasivi, indiferenti, fara sa traiasca nici fericire, nici durere. Dar eu vreau sa fiu fericit, vreau sa simt – doar ca nu pot! Cum incep sa am oarecare sentimente, ma retrag in mine, le opresc fara sa o vreau neaparat. Si asta nu pentru ca nu vreau sa simt, ci pentru ca eu cred ca nu voi putea sa simt ceva cu adevarat real multa vreme!
Am tot citit continuu, asa ca am mai aflat ca frica de iubire si de relatii provine si din frica de a iti pierde controlul asupra ta si asupra vietii tale. Odata ce iubesti, nu mai poti controla ceea ce se intampla complet, caci persoana iubita are putere asupra ta. Aici sa fie oare misterul, explicatia? De aceasta am fugit de toate relatiile, de toate persoanele care mi-au placut si care m-au placut?
Nu am fost in viata mea apropiat de o fata cu care am avut o relatie. Singura careia i-am permis sa ma cunoasca, pe care am lasat-o sa intre in viata mea a fost ranita urat. Pentru ca imediat ce am vazut ca incepem sa avem ceea ce se cheama relatie de cuplu stabila, am lasat-o balta fara explicatie. I-am spus ca nu ma vad fiind cu ea, ca nu cred ca suntem potriviti. O mare minciuna, pentru ca de fapt simteam ca tin asa mult la ea si ca este potrivita pentru mine…insa simteam si o frica asa de mare. Asa ca i-am spus sa devenim „friends with benefits”, doarece nu vreau sa avem o relatie serioasa.
Ea a refuzat – in sinea mea, stiam oricum ca nu va accepta – insa a acceptat sa ramanem amici, sa ne mai vedem. Inca o vad destul de des, vorbim; iar ironia este ca asa, fiind doar buni amici, nu imi este frica sa ma apropii de ea, sa o cunosc si sa o las sa ma cunoasca; nu imi este frica, pentru ca ea imi e doar amica, sa recunosc ca tin la ea mai mult decat am tinut la orice alta fata. Insa la simpla idee de a fi cu ea, de a avea o relatie, vreau sa fug mai ceva decat fuge Speedy Gonzales!
Un lucru ciudat – aceasta frica de iubire. Ies doar cu fete care nu ma atrag prea mult spunandu-le de la inceput ca va fi doar o chestiune de distractie; ies cu fete care nici ele nu ma plac prea mult si care nu-si doresc o relatie, pentru a fi sigur ca nu sunt prins pe picior gresit si ca nu ranesc pe nimeni. Cand o fata mi se pare grozava, prefer sa nu o mai vad. Iar amica mea, singura cu care am fost pe aproape de a avea o relatie de cuplu normala, e singura fata de care m-am apropiat si de care nu imi este frica – atat timp cat stiu ca nu ne implicam in ceva mai profund…
M-am gandit, vazand ca aceasta frica de iubire este cat se poate de reala, sa merg si la un psiholog sau psihiatru, ce o fi. Doar oare el va putea sa ma ajute? Ce ar avea sa-mi spuna nou? Ce ar putea face sa faca sa dispara acea teama care apare fara sa o pot opri? Imi este teama, cred, mai degraba sa fiu iubit decat sa iubesc; sau poate ambele. De ce, nu stiu inca. Insa stiu ca eu de fapt vreau sa pot iubi si vreau o relatie; doar ca, odata ce o relatie devine posibila, reala, nu doar in mintea mea, fug si fug…
Si eu sunt fix in aceeasi situatie. Si m am regasit ataat de bine!
Dar sa avem najede ca Dumnezeu ne poate vindeca ranile. O rugaciune sincera face cat o mie de intalniri cu un psiholog.:)