Amintirile noastre din copilărie: multe frumoase, multe triste, umplându-ne de nostalgie… Deseori, preferăm să „edităm filmul copilăriei” noastre, evocând doar clipele dragi. Dar amintirile urâte există acolo, în noi şi nu e nevoie decât de un mic trăgaci pentru ca ele să se reverse, să ne copleşească şi să ne readucă toate emoţiile negative pe care le credeam duse!
Orice copil care a crescut auzindu-şi şi văzându-şi părinţii certându-se constant rămâne cu aceste amintiri, care sapă urme adânci – uneori, atât de adânci încât nu vedem exact cum au marcat acele momente trecute viaţa noastră.
„Îmi amintesc cum părinţii mei obişnuiau să ţipe unul la altul, eu fiind cel mult un martor nebăgat în seamă; cel mai mult mă înfricoşa ura din privirile lor, iar vocile lor zicând cuvinte urâte, pline de ciudă, îmi rămâneau în creier. Seară de seară, intram în bucătărie şi „sondam” terenul: oare se vor certa şi azi?… Şi acum pot să îi văd în faţa ochilor, cum arătau când zbierau, ce ziceau… Doream să plec, să fug departe de ei şi eram uşurată când scăpam de ţipete plecând la şcoală sau la colega de peste stradă.
Dar şi mai rea era tăcerea ce urma între ei după o ceartă, se ignorau de parcă nu le păsa deloc unul de celălalt, de parcă nici nu exista celălalt. Cu mine, se purtau cât de normal puteau şi nu m-au lovit niciodată, rar au ţipat aşa la mine. Dar cât de tare mă durea să fiu acolo, să-i văd şi aud mereu! Mi-era frică, mi-era ciudă, iar pe ei îi dispreţuiam într-un fel. Azi nu suport să aud cum ridică cineva tonul şi am jurat să nu mă cert cu soţul faţă de cei mici.” (Anca, 38 ani).
Câte astfel de amintiri au atâţi adulţi, câte astfel de amintiri vor avea şi copiii de astăzi! Sigur, într-o căsnicie să nu te cerţi cu partenerul de viaţă este imposibil. Dar certurile frecvente, ostile şi distructive afectează atât relaţia conjugală (certuri dese = comunicare deficientă), cât şi întreg mediul familial.
Dacă doriţi să înţelegeţi măcar puţin cât îl poate afecta cearta părinţilor pe copil, întrebaţi-l: cum te simţeai când ne-ai auzit certându-ne? Răspunsul celui mic v-ar frânge inima şi ar fi de ajuns să vă asiguraţi că nu vă mai pierdeţi controlul de faţă cu acesta.
De ce nu trebuie să vă certaţi de faţă cu copiii
Certurile între persoane apropiate tind adesea să scape de sub control; toate resentimentele, dezamăgirile, nemulţumirile şi neînţelegerile izbucnesc la suprafaţă. Şi se porneşte o luptă agresivă din care nu câştigă nimeni, iar copiii martori pierd cel mai mult.
Cearta în familie distruge acel mediu sigur, stabil, confortabil de care are nevoie un copil. Fără a exagera prea mult, când există certuri constante, mediul familial devine un câmp de luptă. Copiii expuşi la izbucnirile agresive dintre părinţi îşi pierd confortul emoţional şi siguranţa, devin extrem de anxioşi.
Şi dacă vi se pare că cel mic nu aude, fiind în camera sa, gândiţi-vă mai bine: poate că pare surd când vorbiţi cu el, însă aude ceea ce se întâmplă între voi şi înţelege mai multe decât aţi crede (copiii de 2 ani resimt tensiunile dintre părinţi şi reacţionează negativ la conflicte, dar chiar şi un bebe se agită şi plânge dacă aude voci ridicate!). La fel de important este faptul că nu atât cât de frecvente sunt certurile contează (deşi şi aceasta e important), ci cât de agresive şi ostile sunt ele.
Copiii pot reacţiona în două feluri atunci când se află într-un mediul familial conflictual (nu contează dacă el nu este ţinta certurilor): se pot închide în sine, sau pot exploda. În primul caz, copilul este tăcut, anxiat, retras şi poate deveni chiar depresiv. În al doilea caz, copilul este ostil şi agresiv, răzvrătindu-se, încercând astfel să atragă atenţia.
Uneori, copiii mici devin nevoiaşi, cerând atenţia părinţilor mai des. Aceasta deoarece nu se mai simt în siguranţă în mediul familial. Mulţi copii, mari sau mici, se tem de despărţirea părinţilor, au sentimentul că nu au putere şi control, se simt neajutoraţi căci nu ştiu ce ar putea face, dar se simt şi ignoraţi, de parcă părinţii nu-i iubesc destul pentru a sfârşi cu certurile. Mai rău, unii copii se simt vinovaţi de situaţie; în acelaşi timp, se simt temători în ceea ce priveşte viitorul, dar şi supăraţi, furioşi pe părinţii lor, chiar ruşinaţi de ei.
Nu în ultimul rând, să nu uităm că cei mici asimilează ceea ce văd la părinţi, iar un mediu conflictual îi face să reacţioneze ei înşişi agresiv, ostil, ţipând. Cearta părinţilor, când este o obişnuinţă, e percepută ca fiind un lucru normal, aproape.
Poate că situaţia cea mai dureroasă este atunci când copilul, vrând nevrând, este nevoit să aleagă între unul dintre părinţi: cine e de vină şi cine nu? Din cauza cui există probleme? Cine e agresorul, cel care porneşte cearta? Şi aşa ajunge să simtă furie, chiar ură, faţă de unul dintre părinţi. De aceea un copil nu trebuie NICIODATĂ implicat activ în cearta dintre părinţi (nu contează cine are sau nu dreptate dacă ne gândim la binele copilului) şi nici nu trebuie să fie martor certurilor.
Vă certaţi adesea, iar conflictele tind să devină aprinse, ostile? Trebuie să reţineţi trei fapte de importanţă majoră: 1) certurile dese înseamnă că nu mai ştiţi să comunicaţi şi nu vor duce niciodată la o soluţie; 2) nu există „a pierde controlul” – ca adulţi sănătoşi, trebuie mereu să aveţi un control asupra reacţiilor; 3) nu expuneţi copilul, vizual sau auditiv, la drama dintre voi; găsiţi timpul şi momentul potrivit pentru dezbaterile care riscă să se transforme în bătălii!
