O scurtă istorie a unui îndrăgit animal de companie: pisica

0
1060
Pisica
Pisica

Conform unei legende iudaice, Noe, văzând numărul de șoareci care se înmulțeau, l-ar fi rugat pe Dumnezeu să îl ajute să protejeze mâncarea de pe Arcă. Atunci, Dumnezeu l-a învățat să cuprindă capul unui leu și să îi frece acestuia nările. Leul a strănutat, iar din el a ieșit o pisică.

De-a lungul istoriei, pisicile au fost venerate și hulite, au fost de ajutor pentru recoltele oamenilor și au fost considerate instrumente ale Diavolului, au inspirat artiști, cărți, filme, cântece și desene animate și au fost nelipsite din numeroase societăți.

În prezent, sunt unele dintre cele mai obișnuite și iubite animale de companie, Internetul este împânzit de ele, iar unele au devenit chiar vedete.

Legătura dintre pisici și oameni este, însă, veche de secole. Escavări făcute într-un mormânt din Cipru, care datează din perioada epocii de piatră, au scos la iveală scheletele unui om și ale unei pisici, îngropați unul lângă celălalt. Studiile genetice efectuate au arătat că animalul făcea parte din specia pisicii africane, ce fusese domesticită cu mai bine de 9000 de ani în urmă, în regiunea Orientului Apropiat. Domesticirea pisicii coincide cu perioada de dezvoltare a agriculturii, când apare și nevoia protejării culturilor de rozătoare.

Bazat pe o societate preponderent agrară, Egiptul Antic se confrunta cu problemele cauzate de șoareci și șobolani care atacau rezervele de grâne. Știind că pisicile se hrănesc cu rozătoare, egiptenii au început să lase resturi de mâncare pentru a atrage pisicile sălbatice, care au început să se aciueze pe lângă așezările umane. Noua relație dintre oameni și pisici părea a fi benefică pentru ambele părți: oamenii își apărau grânele, iar pisicile erau hrănite și ferite de prădătorii mai mari. De asemenea, controlând populațiile de rozătoare, pisicile au contribuit la reducerea bolilor, îmbunătățind calitatea vieții.

De atunci, egiptenii au început să le considere creaturi sacre, ce simbolizează viața și să le asocieze cu zeița Mafdet (protectoarea șerpilor și scorpionilor, înfățișată ca o femeie cu cap de felină, leu sau pisică) și zeița Bastet (zeița cu cap de pisică ce simbolizează fertilitatea).

Se spune că faraonul, care deținea cea mai mare cultură de grâne, și-a propus să confiște toate pisicile din Egipt și să le folosească doar pentru recoltele sale. Nu a putut însă să își continue planul, întrucât pisicile erau prea populare, iar dispariția acestora ar fi stârnit o revoltă. Drept urmare, a dat pisicilor statut de semi-zeu. În felul acesta, pisicile au rămas printre oameni, dar au devenit proprietatea faraonului. De atunci încolo, rolul pisicilor a devenit foarte important în societatea egipteană.

Fiecare familie avea o pisică pe care trebuia să o protejeze cu prețul vieții. Dacă o pisică murea, aceasta trebuia dusă la preot pentru a se vedea dacă a murit din cauze naturale. Pisicii i se organizau funeralii la care membrii familiei beau vin și se pedepseau lovindu-se cu diverse instrumente peste piept, iar în perioada de doliu, aceștia își rădeau sprâncenele, pentru ca toată lumea să le vadă durerea. Dacă o pisică era omorâtă, făptașul era condamnat la moarte. De asemenea, nimeni nu avea voie să scoată pisicile în afara granițelor Egiptului, în același timp, mii de pisici erau împerecheate și sacrificate. Faraonii erau mumificați și înmormântați cu statuete în formă de pisică, care să le poarte noroc în viața de apoi, iar unele pisici erau și ele mumificate și puse pe altar.

Spre sfîrșitul Egiptului antic, comercianții au dus pisici în celelalte colțuri ale lumii. Ajunge în China, în jurul anului 500 î.Hr., după ce împăratul de atunci primește o pisică în dar. Aceasta devine imediat un bun de preț al nobilimii, iar ulterior li se permite și preoților și oamenilor obișnuiți să dețină pisici. Acestea au fost împerecheate cu pisici sălbatice locale, apărând astfel specii de pisici cunoscute și astăzi, precum cea siameză și burmeză.

În Japonia, pisicile sunt considerate aducătoare de noroc. Se spune că o pisică obișnuia să se aciueze în fața templului Gotokuji din Tokio și că își ținea mereu o lăbuță în sus, în semn de bun venit pentru vizitatori. I s-a dus vestea, astfel că vizitatorii s-au înmulțit, iar templele s-au îmbogățit. De atunci, pisicile au devenit nelipsite din fiecare casă sau local, iar acum pot fi întâlnite peste tot așa numitele „pisici norocoase”, figurine în formă de pisică, care țin o lăbuță ridicată.

În Europa Evului Mediu, pisicile erau deopotrivă adorate și prigonite. În Marea Britanie, furtul sau omorârea unei pisici erau pedepsite cu moarte. În Franța, acestea erau considerate personificări ale diavolului. Folclorul spaniol spune despre Lilith, a doua soție a lui Adam, că lua înfățișarea unei pisici-vampir, care sugea sângele bebelușilor în timp ce dormeau și le lua răsuflarea. Și în mitologia nordică, zeița Freya era înfățișată cu corp de femeie și cap de pisică.

Asocierea pisicilor cu zeitățile, simbolurile oculte și vrăjitoria a dus la persecutarea acestora în timpul răspândirii creștinismului. Considerate manifestări ale diavolului, numeroase pisici erau prinse în saci, arse și torturate. În zilele festive, oamenii sărbătoreau azvârlind pisici de pe turnurile bisericilor.

Alungarea pisicilor a dus la creșterea populațiilor de șoareci. Când în 1347, în Europa s-a răspândit ciuma – moartea neagră –, pisicile au fost suspectate ca fiind principalele vinovate de răspândirea pandemiei. Liderii religioși au dat ordin să fie omorâte în masă, lucru care a contribuit la răspândirea șoarecilor și, implicit, a ciumei.

În secolele XV-XVI, colonialiștii europeni au luat cu ei pisici pentru a-i scăpa de invazia de șoareci de pe vase și astfel, pisicile ajung pe continentul american. Statutul pisicilor se schimbă din apărătoare de rozătoare în animale de companie. În Marea Britanie, regina Victoria, mare iubitoare de pisici, le introduce pe acestea în societatea engleză ca animale de companie, și, în curând, pisicile devin nelipsite printre regi și regine, președinți și prim-miniștri.

Sir Winston Churchill îl lua pe Nelson, motanul său negru, chiar și la reuniunile de cabinet din timpul războiului. Chico, pisica roșcovană a Papei Benedict al XVI-lea, a devenit personaj într-o biografie autorizată a acestuia, o carte pentru copii, intitulată „Joseph și Chico: viața Papei Benedict al XVI-lea, spusă de o pisică”.

Desigur, nu toți oamenii importanți au iubit pisicile. Alexandru cel Mare, Iulius Cezar, Napoleon Bonaparte, Benito Mussolini și Adolf Hitler sunt doar câteva dintre persoanele cunoscute despre care se știe că nu le puteau suferi sau erau chiar îngroziți de pisici.

loading...
DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ