O activitate vitală pentru copii şi adulţi – somnul

0
76
Somnul
Somnul

Nevoia organismului de somn a stârnit numeroase întrebări pentru cercetători de-a lungul timpului: de ce are corpul nevoie de somn, cât poate rezista fără, ce se întâmplă cu un trup privat de ore de somn, de ce visăm, de ce avem coșmaruri, și, mai ales, cum se explică numeroasele fenomene care se pot petrece în timpul somnului, precum cel al viselor lucide sau paralizia în somn; acestea sunt doar câteva dintre chestiunile pe care ei au încercat să le lămurească.

La fel de esențial pentru sănătatea noastră precum este hrănitul și hidratatul, somnul ajută la protejarea organismului, la conservarea resurselor energetice, la refacerea acestuia (în timpul somnului, o serie de funcții ale corpului sunt îmbunătățite, mușchii se dezvoltă, tesuturile sunt reparate, hormonul de creștere este eliberat în special în timpul nopții etc.)

Și, în pofida faptului că cercetătorii nu au reușit să dea un răspuns clar la întrebarea „de ce dormim?”, beneficiile și importanța acestei activități sunt evidente pentru oricine care a suferit de privare de somn.

Unul dintre primele documente care încearcă să explice această activitate îi aparține filosofului grec Alcmeon din Crotone. În urma unor observații și experimente, acesta argumentează că somnul este o pierdere a conștiinței, care se produce atunci când vasele de sânge, ce pot fi observate pe suprafața pielii, sunt drenate de sânge.

Mai târziu, Hipocrates (aprox. 400 î. Hr.), observând că temperatura corpului scade în timpul somnului, sugerează că acesta e cauzat de faptul că sângele se retrage în regiunile centrale ale corpului. Aristotel era de părere că lăcașul conștiinței este în inimă, astfel că somnul era pentru el o consecință directă în urma vaporilor de căldură care se eliberează din stomac în timpul digestiei.

În prezent, oamenii respectă un ciclu monofazic de somn, în care somnul durează o treime din cele 24 de ore ale unei zile, crezându-se că organismul necesită o pauză la fiecare 16 ore.

Însă lucrurile nu au stat dintotdeauna așa, existând surse care fac referire la un ciclu polifazic al oamenilor, care constă în mai multe reprize de somn pe durata unei zile. Somnul polifazic mai este cunoscut și sub denumirea de „somnul lui da Vinci”, după obișnuințele de somn ale acestuia: câte 15 minute la fiecare două ore (nu există, însă, dovezi serioase în acest sens).

Despre modelul polifazic aflăm chiar și din Odiseea lui Homer (aprox. 800-600 î.Hr.), unde acesta vorbește despre „primul somn”, care are loc în prima parte a nopții, urmat de câteva ore de trezire, în care oameni fie stăteau în pat și se rugau, citeau, scriau sau fumau și chiar își vizitau vecinii. Există chiar și manuale de rugăciune, care datează din secolul al XV-lea, care conțin rugăciuni speciale pentru perioadele de trezire dintre somn. De asemenea, un manual medical francez, din secolul al XVI-lea, conține sfaturi pentru procreere, iar perioada dintre cele două reprize de somn era văzută drept momentul cel mai fertil.

În următoarele secole, cauzele somnului vor continua a fi cercetate. În secolul al XV-lea se credea că somnul e provocat de lipsa sângelui sau a oxigenului din creier, iar unii cercetători considerau că somnul este „un reflex inhibitor”, ce făcea organismul să se „închidă”, pe când alții îl vedeau ca pe o modalitate a organismului de a se curăța de toxinele acumulate în timpul zilei.

Mai apoi, începe să se acorde atenție viselor, mai mulți cercetători încercând să ofere teorii diferite cu privire la cauza lor. Oamenii de rând continuau să vadă visele ca pe un semn sacru, apelând deseori la preoți pentru interpretarea lor.

În 1650 încep să se pună bazele neurologiei, odată cu apariția manualului „Anatomia creierului” a doctorului englez Thomas Willis. Acesta este primul care face legătura dintre conștiință și creier și atribuie anumite funcții mentale anumitor regiuni ale creierului.

Tot începând cu secolul al XVIl-lea, somnul polifazic începe să fie din ce în ce mai puțin practicat. Unul dintre motivele care au contribuit la acest aspect este apariția lămpilor cu gaz, care au făcut ca întunericul nopții să nu mai fie o problemă în calea activităților oamenilor. În 1667, Parisul devine primul oraș luminat stradal, cu lumânări de ceară puse în lămpi de sticlă. Până la începutul secolului al XVIII-lea, mai bine de cincizeci de orașe europene erau luminate noaptea. De asemenea, pe măsură ce luminatul stradal s-a extins, socializarea pe timpul nopții a început să fie din ce în ce mai practicată. Dacă până atunci străzile întunecate erau populate doar de persoane cu moravuri ușoare, acum și oamenii respectabili încep să iasă pe timpul nopții.

Odată cu dezvoltarea industrială din secolul al XIX-lea, oamenii încep să acorde tot mai multă atenție felului în care își petreceau timpul, încercând să fie cât mai eficienți. La începutul secolului XX, somnul monofazic începe să fie practicat de majoritatea oamenilor. Un rol important l-a deținut și extinderea cafenelelor, care erau deschise non-stop.

După această perioadă, cercetărilor neurologice începe să li se acorde tot mai multă atenție. În 1924, psihiatrul Hans Berger descoperă electrocefalograma (EEG), făcând posibilă urmărirea activității electrice cerebrale și observând diferențele dintre activitățile creierului în timpul somnului și la trezire.

Utilizând electrocefalograma, în 1937 se descoperă că există cinci stadii ale somnului. În 1953 este descoperit somnul REM (Rapid Eye Movement), o fază normală care are loc de patru, cinci ori pe noapte, și care e caracterizată prin mișcări oculare rapide, timp în care se declanșează visele. În anii următori cercetările continuă, găsindu-se totodată răspunsuri la o serie de afecțiuni, precum insomnia, narcolepsia, apneea în somn etc..

Ideea că oamenii au nevoie de opt ore de somn continuu a rămas o provocare pentru cercetătorii care au încercat să înțeleagă dacă acest model este cel mai eficient pentru organism. În 1990, Thomas Wehr realizează un experiment în care participanții au trebuit să doarmă timp de o lună câte 14 ore în fiecare zi. Au fost necesare câteva săptămâni pentru ca participanții să se adapteze noului program de somn, însă în ultima săptămână a experimentului, s-a observat o nouă obișnuință de a dormi: participanții dormeau patru ore, apoi stăteau treji o oră, două, după care urma o altă repriză de somn care dura cam tot patru ore.

loading...
DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ