Familia: importanţa relaţiei tată-fiu şi mamă-fiică și cum se poate întări aceasta

0
1122
Mamă - fiică
Mamă - fiică

S-a discutat mult despre relaţiile tată-fiică şi mamă-fiu în cadrul familiilor. Expresiile „fata lui tata” şi „băiatul mamei” arată clar semnificaţia specială a acestora. Dacă pentru o fată, tatăl este figura masculină centrală o parte din viaţa sa, relaţia acesteia cu părintele de sex opus modelându-i relaţiile ulterioare cu bărbaţii, pentru băiat, mama este figura feminină prin excelenţă, persoana care îi oferă afecţiune şi înţelegere şi un model al feminităţii.

Cum rămâne însă cu relaţiile tată-fiu şi mamă-fiică?

Oricine ştie că aceste relaţii sunt oarecum ambivalente. Ce înseamnă aceasta? Ambivalenţa presupune sentimente mixte, coexistenţa a sentimente pozitive şi negative pentru o persoană (obiect, situaţie). Aşadar, un tată poate manifesta sentimente ambivalente faţă de fiul său şi invers, o mamă faţă de fiica sa şi invers.

În cele mai multe familii, taţii împărtăşesc mai multe interese şi petrec mai mult timp cu fiii lor, mamele cu fiicele lor. Este o realitate care ţine şi de diferenţele de gen şi de activităţile desfăşurate într-o familie. Mama va găsi întotdeauna mai multe activităţi de realizat împreună cu fetele, tatăl cu băieţii. Ceea ce este benefic, părintele de acelaşi sex constituind pentru copil un prim model de masculinitate/ feminitate şi învăţându-l primele lecţii despre viaţă.

De aceea, o mamă constituie pentru fata sa persoana care o influenţează, o modelează iniţial şi care o socializează, oferindu-i un model de comportament, la fel cum o face un tată pentru fiul său. Foarte important de menţionat este faptul că părintele de acelaşi sex poate fi atât un model pozitiv pentru copilul său, adică un model pe care copilul doreşte să îl urmeze, cât şi un model negativ – pe care copilul doreşte cu orice preţ să-l evite (de câte ori nu auzim idei precum: “nu vreau să ajung ca tata/mama”)…

Copii, Foto: smore.com

Studiile arată de asemenea că relaţiile tată-fiu şi mamă-fiică sunt mai apropiate decât cele tată-fiică şi mamă-fiu (oricât de speciale ar fi şi acestea din urmă). Este oarecum de înţeles că o mamă îşi va cunoaşte şi se va apropia mai mult de o fată şi un tată de un băiat, găsind atât similitudini, cât şi interese comune. De asemenea, pentru un copil care creşte, pare uneori mai simplu să discute probleme personale cu părintele de acelaşi sex.

Un alt aspect interesant este faptul că taţii se simt responsabili de dezvoltarea şi modelarea băieţilor în bărbaţi, aşa cum se simt mamele responsabile pentru dezvoltarea şi maturizarea fetelor. De aici decurge un aspect: părintele tinde să fie mai puţin protectiv cu copilul de acelaşi sex, încurajându-i dezvoltarea independentă. Pe când un tată este extrem de protectiv cu fata sa, este mai puţin cu băiatul, dorind să stimuleze maturizarea şi independenţa lui; invers, o mamă tinde să fie mai protectivă cu băiatul decât cu fata.

Citește și:  De ce părinții NU ar trebui să ia deciziile în locul copiilor lor?

S-a vorbit despre relaţii ambivalente. Aceasta deoarece există deseori şi unele emoţii negative, dificil de ignorat. Un băiat se comportă uneori agresiv sau defensiv faţă de tatăl său, purtare ce provine dintr-un soi de gelozie inconştientă – tatăl este şeful, bărbatul alfa şi cel care o are pe mama sa. La fel, o fată manifestă uneori o anume respingere faţă de mamă, geloasă pe relaţia ei cu tatăl, pe maturitatea şi feminitatea ei.

Cum rămâne cu părinţii? Şi aceştia au, conştient sau nu, unele sentimente negative faţă de copilul de acelaşi sex. Există un tip adânc şi inconştient de gelozie şi aici: mama ce îmbătrâneşte îşi vede fata înflorind, tatăl ce devine un bătrân îşi vede fiul ajuns bărbat. Însă este mai mult decât atât: voit sau nu, părintele nu se poate abţine să nu îşi compare copilul de acelaşi sex cu el însuşi. Ceea ce naşte anxietate. O mamă se va uita la fiica ei şi se va gândi: “eu nu eram aşa la vârsta ei”, „se descurcă mai bine/ mai rău decât mine la vârsta ei”, „sper să nu facă ce am făcut eu la vârsta ei” etc.. La fel un tată cu băiatul său. De aceea, în loc să-şi aprecieze copilul pentru unicitatea sa, va tinde deseori să îl compare şi judece în funcţie de această comparaţie.

Conflictele în familie sunt o realitate frecventă. Persoane ce locuiesc împreună vor intra în conflict, este şi normal. Mamele tind să intre în conflict mai des cu fiicele lor, iar taţii cu fiii. Aceasta în special în anii adolescenţei, când copiii oricum sunt dificil de înţeles şi când îşi cer independenţa. La adolescenţă, o fată simte nevoia să se desprindă de modelul mamei sale, să îşi cristalizeze propria sa personalitate, să-şi arate că este diferită, unică; la fel şi un băiat simte nevoia să se îndepărteze de modelul tatălui său. Este doar o etapă de dezvoltare, care este chiar necesară pentru formarea viitorului adult independent.

Oricum ar fi, relaţiile dintre părinţi şi copii sunt vitale pentru dezvoltarea acestora din urmă. O relaţie armonioasă nu exclude conflictele şi chiar sentimentele negative. Acestea fac parte din natura relaţiei. Esenţialul este să rămână o relaţie empatică şi afectoasă.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.