Deși le atribuim adesea trăsături umane, pisicile trăiesc și exprimă emoțiile într-un mod diferit față de oameni. Potrivit cercetătorilor, aceste feline pot manifesta stări precum: bucurie, teamă, furie sau tristețe, însă aceste reacții sunt, în general, legate de nevoi imediate și stimuli din mediul înconjurător, nu de procese emoționale profunde, așa cum le experimentează oamenii.
Specialiștii în comportament animal subliniază că pisicile nu dispun de conștiință de sine. Prin urmare, emoții precum vina, rușinea sau resentimentul nu fac parte din repertoriul lor emoțional în sensul în care le înțelegem noi. În schimb, reacțiile lor reflectă răspunsuri primare la mediu – cum ar fi retragerea în fața unui pericol, căutarea hranei sau apropierea de o sursă de confort.
Pisicile pot înțelege emoțiile oamenilor
Ceea ce numim emoții la pisici sunt, de fapt, răspunsuri comportamentale simple, declanșate de mediul extern și exprimate prin limbajul corpului.
Cu toate acestea, studiile recente aduc o perspectivă interesantă: pisicile pot recunoaște expresii faciale și tonuri emoționale umane. Cercetătorii au demonstrat faptul că pisicile pot distinge între fețele fericite și cele furioase atât ale oamenilor, cât și ale altor pisici. Totuși, această capacitate nu înseamnă o înțelegere reală a emoției, ci mai degrabă o asociere practică bazată pe experiența anterioară.
De exemplu, o privire calmă și un zâmbet pot fi percepute de pisică drept un semnal pozitiv, asociat cu afecțiune sau hrană. În schimb, o expresie tensionată sau o voce ridicată pot fi interpretate ca semne ale unui pericol sau ale unei interacțiuni neplăcute. Pisicile nu înțeleg tristețea, dar pot învăța că o anumită expresie a feței înseamnă că vor fi ignorate sau că nu urmează un moment plăcut.
În pus, cercetătorii au remarcat faptul că pisicile răspund mai afectuos la expresii pozitive ale stăpânilor, apropiindu-se, torcând sau frecându-se de aceștia. Pe de altă parte, reacțiile la fețe încruntate sau voci tensionate pot include adesea evitarea contactului sau retragerea.
Așadar, legătura emoțională dintre om și pisică se bazează mai puțin pe empatie în sensul uman și mai mult pe asocieri învățate și comportamente repetitive. Pisica nu simte exact ce simțim noi, dar reacționează la modul în care ne exprimăm emoțiile – și astfel construiește o formă de comunicare subtilă, dar eficientă, cu oamenii din jurul ei.
Conform unui studiu realizat de cercetători, oamenii au obiceiul să atribuie pisicilor stări pe care ei le pot experimenta. Ei le consideră pe aceste animale prieteni, sau membri ai familiei. Cercetătorii numesc asta antropomorfism. Pisicile însă au reacții emoționale concentrate pe propriile nevoi și intincte, ele nu experimentează aceleași stări precum oamenii, nu analizează intențiile celorlalți precum fac oamenii.
Pisicile pot ignora dinadins, pentru că sunt animale precaute
Contrar credinței populare, pisicile nu sunt ființe răzbunătoare, ci creaturi profund instinctive, ghidate de nevoia de siguranță. Cercetătorii subliniază faptul că acțiunile pisicii nu sunt motivate de dorința de a pedepsi, ci de capacitatea ei de a reține experiențele negative și de a învăța rapid din ele.
Pentru o pisică, o interacțiune neplăcută nu trebuie să se repete de mai multe ori pentru a fi evitată. O singură întâmplare nefericită este suficientă pentru a-i contura o percepție durabilă. Iar primul contact negativ rămâne adesea cel mai puternic în memorie. Spre exemplu, dacă cineva din casă țipă sau face gesturi bruște, atunci pisica poate percepe instinctiv asta ca pe o amenințare. Nu este vorba despre ranchiună, ci despre o evaluare rapidă a riscului. Ea înțelege acea persoană ca fiind o amenințare sau imprevizibilă, deci consideră că este mai bine să o evite. Astfel funcționează sistemul de protecție al acestui animal, nu prin supărare, ci prin prudență.
Pisicile nu oferă cu ușurință a doua șansă, nu pentru că sunt ostile, ci pentru că sunt prudente. Odată ce au identificat un posibil pericol, tind să păstreze distanța, ghidându-se după memoria emoțională și asocierile directe între stimul și consecință.
Prin urmare, asta la pisici este o formă de protecție, nu egoism sau răutate. O pisică va acționa în interesul propriei siguranțe, va avea un comportament perfect natural pentru un animal care, deși domestic, este încă foarte atent la mediul său.
