Nimic nu e mai şocant decât să auzi un copil vorbind vulgar. E o contradicţie atât de mare între inocenţa, puritatea vârstei copilăriei şi cuvintele vulgare rostite de un copil, încât nu se poate tolera şi înţelege un astfel de lucru. Este, totodată, o realitate faptul că auzim din ce în ce mai des copii folosind cuvinte şi formulări improprii vârstei lor. Fenomenul acesta pare să ia amploare şi, mai grav, pare să nu îngrijoreze multă lume.
Este oare adevărat că nu sunt mulţi cei care iau atitudine şi sunt îngrijoraţi de faptul că au început copiii noştri să vorbească vulgar? Poate că da, poate că nu. Dar să nu uităm că există şi cazuri când adulţii chiar sunt amuzaţi atunci când un copil repetă un cuvânt sau o formulare (de obicei o înjurătură) vulgară, spunând: „Ce drăguţ e!” sau „Ce nostim e!” Transformă copilul în vedetă, punându-l să pronunţe din nou, ca să-l audă şi unchiul şi mătuşa şi prietenii…
Sigur că şi pentru ei contradicţia dintre ceea ce spune şi ceea ce este copilul îi determină să reacţioneze astfel; copilul nu ştie ce rosteşte şi de aici efectul hilar al situaţiei. Dar nu trebuie procedat în felul acesta. Copilul, realizând ce succes are repetând nişte cuvinte altminteri interzise, va „vâna” situaţiile când cuvinte vulgare sunt rostite de către adulţi, mizând pe aceleaşi rezultate. Vocabularul lui va fi îmbogăţit simţitor cu genul acesta de cuvinte şi expresii, până când situaţia chiar va deveni stânjenitoare pentru părinţii lui, care degeaba se vor strădui să-i mai interzică repetarea lor.
De ce vorbesc copiii vulgar încă de la vârste fragede?
Prima explicaţie şi cea mai simplă e aceea că ei repetă ceea ce aud. Copiii au un extraordinar talent mimetic, receptează şi reproduc fără greş cuvintele şi comportamentul adulţilor. Aşadar, dacă un membru al familiei (părinte, bunic, unchi, frate mai mare) pronunţă o vulgaritate în prezenţa copilului, putem fi siguri că acesta a auzit şi o va repeta. Asemenea situaţii trebuie evitate şi dacă acest lucru s-a întâmplat totuşi, trebuie luate măsuri în aşa fel încât copilul să ştie că el nu are voie să repete cuvintele respective şi că adultul care le-a rostit a greşit la rândul său.
Trebuie, de asemenea, să ne convingem că nu va exista nici o situaţie în care copilul să pronunţe acele cuvinte fără ştirea noastră. În principiu, fiecare părinte, cunoscându-şi bine copilul, să ştie să-l convingă că nu e bine şi frumos să vorbească astfel, că un copil nu trebuie să aibă un asemenea vocabular (şi la urma urmei, nici un adult nu ar trebui să vorbească astfel).
Sunt şi cazuri în care copiii aud cuvinte vulgare în alte contexte: la prieteni, în cercul ce cunoscuţi, pe stradă sau în mijloacele de transport în comun, la filme sau alte spectacole. Trebuie să ne asigurăm că nu le va repeta, cu atât mai mult cu cât ele reprezintă influenţe din partea mediului familial. Îi putem explica chiar că acele cuvinte sunt insulte sau indecente – căci un copil la vârstă fragedă chiar nu ştie ce spune, ci ştie doar că e ceva interzis (sau nici măcar asta)…
Unii copii, chiar de vârstă mai mică, au tendinţa de a vorbi vulgar ca să pară mai maturi, mai originali, mai „versaţi în ale vieţii” şi să fie în modul acesta invidiaţi de ceilalţi copii. Cercurile de prieteni, cunoscuţi sau vecini în care circulă astfel de copii trebuie evitate. Ştim cu toţii cât de mult ţin copiii să fie admişi, acceptaţi de către prietenii lor; şi dacă există cumva această condiţie, de a vorbi vulgar, se vor conforma fără nici o îndoială. De aceea trebuie ca părinţii să cunoască bine cercul de prieteni şi colegi ai copiilor lor, pentru a preveni asemenea situaţii.
În ultimă instanţă, vina pentru acest fenomen aparţine în întregime adulţilor, sau mai bine-zis societăţii de consum. Astăzi se promovează în aşa mare măsură violenţa şi vulgaritatea, prostul-gust şi superficialitatea, încât nu trebuie să ne mai mirăm dacă şi copiii copiază modelele adulţilor şi le consideră ca fiind adevăratele valori sociale. Exemplele proaste, limbajul violent şi vulgar, stridenţa şi incultura sunt atât de des întâlnite oriunde în societate, încât cu mare greutate se poate discerne între ele şi valorile adevărate. Acţiunea familiei trebuie să fie deci hotărâtoare pentru a ajuta copilul să se smulgă influenţelor nesănătoase şi nefaste.
