Cresterea si dezvoltarea normala la copii este un proces de durata, constand in mai multe etape, dar care variaza de la caz la caz. De aceea, doar pentru ca un copil nu urmeaza exact tiparele prestabilite de catre specialisti, aceasta nu inseamna ca nu se dezvolta normal. Fiecare are ritmul propriu de dezvoltare, influentat de trasaturi specifice si de factori interni si externi. Astfel, nu exista o regula si o ecuatie corecta care sa iti arate daca cel mic urmeaza tiparul corect sau nu, insa intarzieri serioase (de exemplu, dificultati in a invata sa mearga sau sa vorbeasca) pot arata totusi existenta unei probleme de dezvoltare fizica sau psiho-sociala.
Astfel, cresterea si dezvoltarea normala la copii poate fi privita din perspectiva fizica, dar si psiho-sociala, iar fiecare copil trece prin mai multe etape si anume: prima copilarie (nou-nascut, sugar, copil mic – pana la 3 ani), a doua copilarie (3-7 ani), a treia copilarie (de la 7 ani si pana la pubertate) si adolescenta (pana la 21 de ani la fete si in jur de 24 de ani la baieti).
Factori ce influenteaza cresterea si dezvoltarea normala la copii
Inca de la nastere si pana in momentul in care individul este considerat adult (dupa cum s-a spus, 21 de ani, respectiv 24 de ani), fiecare persoana trece prin diverse schimbari fiziologice, dar si psiho-sociale. Factorii care pot influenta acest proces de durata sunt cei interni, ce tin de fizicul, psihicul copilului, dar si cei externi, precum mediul familial, stilul de viata, regimul alimentar.
Astfel, factori interni pot fi considerati cei genetici si hormonali. Genetic, constitutia, aspectul fizic, dar si nivelul intelectului si unele trasaturi de personalitate sunt prestabilite si influenteaza dezvoltarea copilului. Ereditatea are rol si in transmiterea unor boli genetice sau anomalii functionale. Hormonii pot influenta cresterea copilului si starile sale generale, inclusiv trecerea mai rapida sau mai lenta de la o etapa a dezvoltarii la alta (unii copii ating pubertatea mai rapid, altii mai greu).
Factorii externi isi aduc contributia la cresterea si dezvoltarea normala la copii. Acestia sunt prezenti inca din viata in-utero, caci stilul de viata, anumite obiceiuri si regimul alimentar al mamei pot afecta sau avantaja dezvoltarea sistemului nervos, a scheletului, a greutatii copilului si a sanatatii sale. Un alt factor extern tine de mediul familial: atmosfera, stilul educativ, stilul de relationare si comunicare – toate pot afecta cresterea si dezvoltarea copilului. De exemplu, copiii crescuti in familii conflictuale, in care exista violenta domestica, se dezvolta psiho-social si intelectual mai dificil, au relatii tensionate cu ceilalti, comunica mai dificil.
Un alt factor extern este legat tot de familia de origine, de data aceasta in sens de statut socio-economic: statutul social si situatia financiara influenteaza conditiile de locuit, stilul de viata, educatia, alimentatia. Mediul fizic, clima in care creste un copil influenteaza dezvoltarea sa fizica. Si nu in ultimul rand, societatea in care creste un copil, cultura, normele si valorile la care este expus si pe care le internalizeaza ii influenteaza decisiv devoltarea psiho-sociala, morala, intelectuala, emotionala.
De exemplu, un copil crescut intr-un trib arhaic se va dezvolta intelectual in termeni calitativi, dar si cantitativi, radical diferit de un copil crescut in societatea urbana informationala. Nu este vorba neaparat de progres, ci de medii sociale absolut diferite, care ofera modele diferite, oportunitati diferite, norme culturale si valori diferite.
Cresterea si dezvoltarea normala la copii in ceea ce priveste aspectul fizic poate fi apreciata destul de simplu, caci daca exista anumite anomalii, acestea sunt usor de depistat: subnutritia, obezitatea, dificultati locomotorii, dezechilibre constitutionale. Cresterea poate fi urmarita prin controlul greutatii, al inaltimii si prin consultatii medicale periodice.
Insa cresterea si dezvoltarea normala la copii din punct de vedere psiho-social si intelectual este mai dificil de urmarit si verificat, pentru ca fiecare copil are propriul ritm de de dezvoltare, dar si pentru ca unele semne de dezvoltare deficitara nu pot fi usor depistate. In dezvoltarea psiho-sociala, copilul urmeaza cinci etape principale: etapa in-utero, prima copilarie (pana la 3 ani), a doua copilarie (3-7 ani), a treia copilarie (in doua sub-etape: scolar mic, pana la 11, respectiv 13 ani si scolar mare, pana la adolescenta, in jur de 14 ani) si adolescenta (pana la 21, respectiv 24 de ani).
In-utero, evolutia psiho-sociala este influentata de catre factori genetici, dar si de alimentatia mamei: lipsa anumitor vitamine esentiale, precum acidul folic, poate determina dezvoltarea deficitara a sistemului nervos.
In prima copilarie, pana la varsta de trei ani, copilul invata sa vorbeasca si isi consolideaza primele relatii sociale – cu parintii. Pana la un an, un copil normal va sti sa foloseasca cuvinte simple si sa recunoasca anumite cuvinte si obiecte, dar si persoanele din jurul sau. Dupa un an si pana la trei, va invata sa vorbeasca folosind fraze scurte pentru a cere ce doreste, sa recunoasca si sa diferentieze persoanele apropiate din jurul sau, sa mearga si sa se aplece fara sprijin.
In a doua copilarie, aptitudinile locomotorii se imbunatatesc considerabil – la 4 ani, un copil ar trebui sa alerge, sa se catere, chiar sa mearga pe tricicleta fara dificultati. Acum incepe capacitatea de abstractizare si de procesare a informatiei si copiii pot analiza efectul unei anumite actiuni. Copilul devine capabil sa gandeasca in termeni de „eu cred”, nu numai de „eu vreau”.
Acum apare si o asa-numita „criza a independentei”: copilul poate sa nu mai urmeze orb cererile tale, punand la nesfarsit intrebari de tipul „de ce?”. Pana la 6 ani, gandirea logica, in termeni de cauza – efect si capacitatea de abstractizare ar trebui sa fie formata. De aceea, este important sa ii satisfaceti curiozitatea, caci el va pune multe intrebari – nu il ignorati si nu va amuzati de aceste intrebari, ci incercati sa ii raspundeti si sa ii incurajati curiozitatea.
In copilaria a treia, pana la sub-etapa de scolar mare, cel mic se adapteaza mediului scolar si isi face prieteni, indepartandu-se astfel incet-incet de familie. Incapacitatea de relationare cu cei de aceeasi varsta si continuarea dependentei totale fata de parinti pot arata existenta unor dificultati de dezvoltare. In aceasta perioada, joaca impreuna cu prietenii si scoala sunt cele doua preocupari esentiale – observati daca are dificultati de dezvoltare psihica sau intelectuala dupa cum se descurca cu sarcinile scolare.
In perioada scolarului mare (intre 11 ani si 14 ani), prietenii pot deveni primele modele ale copilului, indepartarea de familie fiind crescuta. Acum poate sa apara o alta „criza de independenta”- copilul nu mai valorizeaza in primul rand familia si pune mai mare pret pe propriile opinii sau pe cele ale prietenilor. Este si perioada inceperii pubertatii, ceea ce implica aparitia primelor modificari fiziologice, ce pot cauza iritabilitate si teama.
Pubertatea si adolescenta – odata cu varsta de 13-14 ani, este poate cea mai dificila perioada in dezvoltarea copilului, atat pentru el, cat si pentru parintii sai. Cresterea si dezvoltarea normala la copii implica in aceasta etapa importante modificari fizice, psiho-sociale, intelectuale, emotionale. De la debutul pubertatii si pana la adolescenta, dezvoltarea fizica, atingerea maturitatii sexuale, cresterea capacitatii cognitive – toate influenteaza dezvoltarea viitorului tanar.
Modificarile in comportament sunt normale – cauzate de coplesitoare emotii, schimbari in temperament, noi idei si principii, valori dupa care se ghideaza copilul. Grupul de prieteni este cel mai important in acceptarea unui anumit set de valori si principii. Creste independenta copilului, capacitatea cognitiva si emotionala, apar noi interese – pentru sexul opus, pentru anumite activitati de leasure, pentru viitorul profesional.
Insa, dupa cum s-a mentionat, pur si simplu nu exista un tipar exact prestabilit prin care sa puteti urmari si verifica cresterea si dezvoltarea normala la copii din punct de vedere psiho-social. Fiecare este diferit si are acest drept. Doar pentru ca la adolescenta, un copil inca este foarte legat de familia sa, aceasta nu arata in mod necesar ca are o problema de dezvoltare; insa poate, totusi, fi un simptom al existentei problemelor de socializare si relationare.
Un comportament, deci, poate fi explicat in diferite moduri si poate sau nu releva o dificultate in dezvoltarea copilului; doar parintii – care il cunosc si au fost martorii intregii sale dezvoltari – pot interpreta un anumit comportament si pot decide daca arata existenta unei dificultati sa nu.
