Un copil lipseşte de la şcoală, nu învaţă şi refuză în general să respecte regulile şi normele sociale; un altul îşi bate colegii şi-i chinuie în fel şi chip; altul fură şi vandalizează. Cum au ajuns aceşti copii „răi”? Ce anume i-a făcut să ajungă la astfel de comportamente antisociale? Toţi aceşti copii sunt victime, deşi nu aceasta am gândi la început.
Comportamentul antisocial şi violenţa se învaţă, la fel cum se învaţă comportamentul prosocial şi empatia. Nu pot fi excluşi anumiţi factori de natură genetică, însă cei socio-culturali îşi spun ultimul cuvânt. Familia, anturajul, societatea sunt cele care influenţează învăţarea şi modelarea unui anumit comportament. Nu există copil care să se nască rău!
Ce sunt tulburările de conduită antisociale?
Pe scurt, acestea se pot referi fie la absenţa atitudinilor prosociale (cooperare, empatie, într-ajutorare), fie la prezenţa atitudinilor antisociale (neascultare, agresivitate). La copii, adesea încep cu nerespectarea regulilor impuse de adulţi, sfidare şi ignorare a normelor de convieţuire, însă pot ajunge până la comportamente agresive faţă de alţi copii sau de animale, la distrugerea de bunuri, la furt şi alte activităţi ilicite. Atunci când ele devin severe, atât ca frecvenţă cât şi ca gravitatea faptelor, aceasta preconizează tulburarea de personalitate antisocială la adult (ce se diagnostică după 18 ani).
Ce este tulburarea de personalitate antisocială?
Aceasta reprezintă o gamă de trăsături de personalitate care încurajează atitudinile ostile sau indiferente faţă de alţii. În principal, este vorba despre oameni care nu au conştiinţă, nu au moralitate, nu disting ceea ce pentru alţii este bine sau rău. Aceştia nu au simţul empatiei, nu pot percepe şi înţelege sentimentele altora şi manipulează şi mint pentru a-şi atinge propriile scopuri.
Nu sunt preocupaţi de bunăstarea sau siguranţa celorlalţi şi sunt foarte egocentrici şi impulsivi. Caracteristica cea mai importantă este eşecul de a se integra în societate şi de a se conforma normelor, refuzul de a asculta şi de a coopera. Deşi nu mereu, la acestea se adaugă des agresivitatea faţă de alţii.
Tulburarea de personalitate antisocială va fi diagnosticată doar după 18 ani (dar debutul are loc mult înainte de aceasta vârstă) şi doar în prezenţa mai multora dintre aceste trăsături (căci mulţi pot avea una ori două, de exemplu impulsivitate, fără a fi antisociali).
Copiii normali, echilibraţi vor afişa astfel de comportamente de-a lungul dezvoltării lor: ce copil nu mai încalcă reguli, sau nu minte, sau nu intră în conflict cu alţii? De asemenea, copiii mici în general sunt egocentrici, impulsivi, nu au autocontrol crescut şi nu ştiu diferenţa dintre bine şi rău (aceasta se învaţă prin socializare).
Însă când este vorba despre tulburare de conduită, episoadele vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai severe, conducând în lipsa unei intervenţii adecvate (care adesea lipseşte) la instalarea tulburării de personalitate antisocială.
Dar ce cauze au tulburările de conduită şi agresivitatea copiilor?
După cum s-a spus, nu se pot exclude complet factorii genetici, însă un copil nu se naşte rău, nepăsător şi indiferent la cei din jur. Totuşi, statisticile recente arată că ratele de comportamente cu risc la copii şi adolescenţi au crescut (de la probleme disciplinare şi până la acte delincvente).
S-a spus că de fapt aceşti copii sunt victime, victime care adesea se transformă în agresori. Mulţi cresc în familii cu probleme, uneori cu probleme pe care cu greu ni le imaginăm (abuzuri); mulţi trăiesc într-o sărăcie la fel de dificil de închipuit pentru mulţi dintre noi. Alţii nu au parte de educaţie, nici cea de acasă, nici cea şcolară (iar adesea acea „educaţie şcolară” mai degrabă încurajează atitudinea ostilă). Cei mai mulţi nu ştiu ce înseamnă stabilitate, confort, afecţiune, ocrotire şi în general bunăstare materială şi emoţională.
Aceşti copii dezvoltă tulburări de conduită deoarece nu există cine să-i înveţe altceva, să-i ghideze şi încurajeze, să-i iubească şi ocrotească. Dimpotrivă, uneori comportamentele antisociale (agresiune, furt, minciună) sunt chiar încurajate în familie sau în anturaj.
De aici apar probleme grave precum abandonul şcolar, vandalism şi violenţă, consum de substanţe, alte fapte criminale (dar şi riscul de suicid). Este important de ştiut că de multe ori primele semne ale dezvoltării unei tulburări apar de la vârste mici, tocmai din lipsa unui mediu (familial, social) care să încurajeze formarea unui sistem moral şi a unor atitudini prosociale.
Ce rost au toate aceste informaţii? Trebuie să conştientizăm că aceşti „copii răi” şi „micii infractori” au fost formaţi astfel, că în alte circumstanţe copiii noştri poate erau în locul lor. Şi chiar dacă nu putem să-i ajutăm personal, creşterea acestei conştientizări poate că va duce la un viitor cu programe de prevenire, de intervenţie, de ajutorare a victimelor care altfel au multe şanse să se transforme în agresori.
