Divorţul părinţilor îl afectează negativ pe orice copil, acesta este fapt incontestabil; însă trebuie să ne simţim vinovaţi, să avem remuşcări pentru că nu am făcut precum alţii, rămânând „împreună pentru copii”? Chiar i-am „distrus” viaţa copilului, ori pur şi simplu am ales calea cea mai bună, pentru noi şi pentru el?
Bineînţeles că o perioadă după divorţ, poţi avea regrete şi remuşcări în ceea ce priveşte modul în care decizia voastră îi afectează pe copii. Însă ştii că ai făcut ceea ce era necesar; deşi poate că nu gândeşti astfel, este mai dăunător pentru cei mici să crească într-o familie în care tensiunile şi conflictele sunt la ordinea zilei. Chiar atunci când nu este vorba despre violenţă „reală” (adică fizică), atmosfera de tensiune şi certurile adulţilor afectează echilibrul celor mici. Nu e mai bine să crească cu doi părinţi în situaţiile în care aceştia nu pot găsi o cale de a convieţui în armonie!
Oamenii divorţează din multiple motive: imposibilitatea de a relua o legătură armonioasă şi de a comunica pozitiv; nefericirea de a trăi împreună; infidelitate; abuz (fizic sau emoţional, e la fel de serios!). Cum poate fi mai bine pentru copil să trăiască într-o casă cu certuri constante, văzându-şi mereu părinţii sărind unul la gâtul altuia ori doar reci şi indiferenţi unul faţă de altul?
Cum afectează un divorţ copiii:
Da, nu putem nega: separarea părinţilor este un şoc pentru copii, chiar şi când au vârste mari. Lucrurile se schimbă în viaţa lor pentru totdeauna şi ei simt că-şi pierd reperele, stabilitatea, siguranţa. Nu ştiu ce se va întâmpla şi nu au nici un control asupra situaţiei. Părinţii care reprezentau reperul lor şi siguranţa se despart de parcă ceea ce vor ei, copiii, nici nu contează!
Divorţul aduce cu sine multe emoţii ce-i copleşesc pe cei mici, prea puţini capabili să facă faţă unui şoc atât de puternic. Frica este o primă emoţie: frica de ceea ce se va schimba, de necunoscut, de dispariţia stabilităţii. Ca reacţie la teamă, copiii se pot izola complet sau, dimpotrivă, pot să prefere să-şi petreacă timpul în alte locuri, evitând să stea acasă.
Furia apare şi ea în marea de trăiri: furie deoarece părinţilor nu le-a păsat îndeajuns de mult de el încât să rămână împreună. Aceasta se va manifesta prin diferite acte, în funcţie de personalitatea copiilor; unii devin furioşi pe sine şi se învinovăţesc pentru separare, alţii îşi sfidează părinţii şi au ieşiri agresive de tot felul (de la nerespectarea regulilor la acte violente). Copilul devine furios deoarece simte că nu are control asupra schimbărilor, iar sfidarea părinţilor este calea prin care el îşi declară clar refuzul de a accepta ce se întâmplă.
O altă emoţie normală este tristeţea: pentru copil, sfârşitul vieţii de familie se aseamănă cu un deces – decesul vieţii sale de zi cu zi. Este natural şi chiar sănătos ca cel mic să îşi exprime tristeţea, este ca şi cum plânge ceva dispărut. Din păcate, deoarece adesea simte că e singur şi că nu îl înţelege nimeni, aceste trăiri se pot permanentiza, transformându-se în depresie.
Însă…ar trebui să ne simţim vinovaţi de toate acestea? E limpede că decizia şi acţiunea noastră a dus la toate aceste emoţii tulburătoare resimţite de copil. Dar oare nu am luat totuşi cea mai bună decizie, inclusiv pentru el? Era mai bine pe termen lung să rămâi împreună cu fostul soţ şi să faceţi viaţa tuturor din casă mizerabilă? Era normal să fi rămas într-o situaţie intolerabilă? Un divorţ afectează pe toţi cei implicaţi şi aduce şi alte dificultăţi (de exemplu, financiare), însă este des singura soluţie ca părinţii să se concentreze pe sarcina lor de a-şi creşte copilul, nu pe războiul dintre ei.
Ce poţi face pentru copilul tău după divorţ, în loc să fii copleşit de vinovăţie:
♦ Arată-i că eşti deschis şi disponibil să vorbiţi oricând simte nevoia, dar nu-l presa dacă nu doreşte; nu începe cu explicaţii serioase şi profunde despre „abuz emoţional”, „manipulare” etc. dacă este mic – va înţelege într-o bună zi situaţia, dar nu este momentul să te justifici, ci doar să-i arăţi că nu este deloc vina sa şi că-l iubiţi!
♦ Spune-i cât mai clar ce anume se va schimba şi în ce fel, căci a continua o rutină de zi cu zi este vital.
♦ De asemenea, nu lăsa vinovăţia să te facă prea tolerant; de aceea vinovăţia ta chiar nu face bine copilului, deoarece tinzi să compensezi suferinţa sa permiţându-i prea multe şi răsfăţându-l. Dar copilul nu va trece peste durere doar pentru că-l laşi să facă ce vrea şi-i cumperi lucruri drăguţe! Aşadar, nu lăsa remuşcările să te domine şi arată-i limpede că regulile şi consecinţele încă există în casa voastră.
♦ Nu-ţi descărca bagajul emoţional pe umerii copilului, povestindu-i cât de mult suferi şi dând vina pe celălalt părinte! Este în regulă să arăţi că eşti trist, însă nu cel mic trebuie să te consoleze pe tine, ci invers.
♦ Încearcă pe cât posibil să menţii o minimă comunicare cu celălalt părinte, discutând doar despre aspectele legate de copilul vostru. Cândva, în trecut, v-aţi iubit şi aţi făcut împreună un frumos bebe, care rămâne al amândorura. Totul pentru binele copilului, iar dacă puteţi să colaboraţi fără ca războiul dintre voi să creeze mai multe probleme, este perfect.
În final, cel mai important este cum faceţi faţă voi, adulţii şi cum îi ajutaţi pe copii. Nu-i implicaţi vreodată în lupta voastră, ci reasiguraţi-i constant că nu e vina lor!
