Un om s-a îndrăgostit la 50 de ani. Un om s-a îndrăgostit la 65 de ani. Un om s-a îndragostit la 85 de ani. Cât de târziu este prea târziu, când vine vorba de dragoste? Cum facem să evităm ridicolul? Și cine hotărăște mai exact ce este ridicol și ce nu?
„În dragoste și în război totul e permis”
Așa se spune. Dar tot mai des vedem personaje excentrice, ca să nu spunem grotești, mânate de pasiuni aparent ridicole. Bărbați trecuți bine de prima tinerețe, cu priviri de adolescenți la prima furtună hormonală. Care se îndrăgostesc subit și total, ignorând adesea o viață trăită sub semnul seriozității. Uneori, pasiunile lor sunt inexplicabile, fiindcă aleg femei care nu împărtășesc nici cultura, nici pasiunile lor. Adesea, mai tinere și cu forme. Este normal sau nu?
Din dragoste pentru… tunsoare
Acum ceva vreme discutam cu un prieten și, dintr-una-n alta, am ajuns la numele unui tip pe care-l cunoșteam amândoi. Nesiguri dacă e vorba de aceeași persoană, am întrebat: „Care X? Taică-su e profesorul universitar Y, care a divorțat la 70 de ani și s-a căsătorit cu o coafeză?”
Mă gândeam după aceea la sărmanul Y, un om de succes, cunoscut pentru articolele și cărțile lui, cu o carieră universitară strălucită. Din viața acelui om, atât eu, cât și prietenul meu, reținusem partea de can-can: a divorțat la 70 de ani și s-a căsătorit cu o coafeză. Și pentru că pentru ei nu a fost prea târziu ne-am imaginat și discuțiile pe care domnul le purta acasă cu actuala soție:
” – Draga mea, tocmai a apărut o nouă carte despre Nietsche. Minunată! Noi perspective asupra ideii de voință, la care nu mă gândisem până acum. Fascinant!
– Da, dragă. A venit și unul de-ăsta de-al tău astăzi, la salon… Nu prea am înțeles ce tunsoare dorea, dar l-am luat pierdut la spate.
– Cum adică de-al meu?
– Păi intelectual d-ăsta. L-am întrebat ce-și dorește și a început să bălmăjească ceva despre spirit, dorințe efemere și alte tâmpenii. Habar n-avea de tunsori, săracul.”
Nu mor caii când vor câinii. Nici dacă e prea târziu.
Dincolo de glumele noastre, dar și de ridicolul la care se expun acești bărbați (dar și femeile care au început să adopte această modă de dragoste târzie), mă întreb, totuși, care sunt motivele lor. Am stat de vorbă recent cu o rudă care a divorțat târziu și aparent fără motiv. Mi-a mărturisit că, după ce a împlinit 50 de ani, și-a dat seama cât de goală este viața lui. Cât de puțin a trăit de fapt. Persoana respectivă trăise o viață normală, cu un job normal, de la 09.00 la 17.00. Avea o soție normală, alături de care a crescut copii normali, cu rate la bancă la fel de normale. După ce a ieșit la pensie, după ce a terminat ratele la casă și copiii au plecat… Și-a dat seama că îi lipsea ceva.
Cu soția lui nu avea nimic în comun, în afară de greutățile care îi obosiseră pe amândoi. Așa că într-o zi și-a făcut bagajele și a plecat, hotărât să-și trăiască tinerețea, oricât de târziu. „Nu mor caii când vor câinii,” mi-a spus. Și cine sunt eu să-l contrazic?
Din înțelepciunea bunicii
Acum câțiva ani mă pregăteam s-o duc pe bunica într-o vizită. Își dorea foarte tare să felicite o rudă apropiată pentru căsătoria nepotului și, în timp ce ea se pregătea, eu priveam curios. „De ce-ți pui pălăria aia neagră, mamaie?”, am întrebat-o eu, gândindu-mă că bunica începe să încurce evenimentele familiale între ele și nu-și dă seama că e o ocazie fericită. M-a privit cu superioritate și mi-a servit o replică pe care n-o s-o uit prea curând:
„Măi băiete, după o vârstă, podoabele astea trebuie purtate cu grijă și fără să sară în ochi. Moda e ca dragostea, la bătrânețe. Nu mai poți nici să porți mărgele, nici să-ți săruți drăguțul sub clar de lună.”
Deci, voi ce credeți? Cât de târziu este prea târziu? În esență, cred că nu trebuie să judecăm la prima vedere. Dacă faci asta, o faci greșit!
