Bibanul american, vezi caracteristicile acestei specii

Bibanul american face parte din genul Micropterus, specia Largemouth Bass (Micropterus salmoides). Genul Micropterus mai cuprinde si alte specii, precum Shoal bass, Redere bass, Guadalupe bass, Spotted bass, Smallmouth bass etc… Toate acestea sunt raspandite prin intreaga America de Nord, din Statele Unite si Canada pana-n Mexic.

Doua dintre aceste specii, Smallmouth si Bigmouth bass s-au raspandit si in alte regiuni in afara Americii de Nord, cu precadere in Europa, datorita intenselor procese de aclamatizare.

La mijlocul secolului al XIX-lea, in tarile dezvoltate precum Anglia, Franta sau Germania au inceput sa fie introduse din ce in ce mai multe specii de pesti si de animale din tarile nord-americane. A fost si cazul speciei Bigmouth Bass, care a fost adusa pentru inceput in Germania, in anul 1883, de catre Max von dem Borne. In primii doi ani, se pare ca doar 10 exemplare au supravietuit in Europa, insa, dupa aceea, numarul lor a inceput sa creasca, datorita proceselor de inmultire. In prezent, exista foarte multe exemplare din aceasta specie in tari precum Spania, Franta sau Marea Britanie.

Pestii din specia la care facem referire au ajuns chiar si la vecinii nostri din Ungaria, unde au fost introdusi in special pentru pescuitul sportiv. Cu toate acestea, numarul lor nu este foarte mari, ei fiind prezenti cu precadere in unele lacuri naturale, in cateva lacuri artificale sau in diferite balti.

O traducere aproximativa in limba romana a denumirii speciei de pesti Bigmouth bass ar fi biban cu gura mare, insa cel mai bine ar fi sa o numim biban american. In ceea ce priveste descrierea acestui peste, trebuie sa spunem ca el se remarca prin faptul ca are solzi relativ marunti si care sunt ceva mai rezistenti la desprindere. Acestia acopera o parte din capul mare al pestelui. In total, un biban american poate avea in jur de 100 de solzi, dintre care mai mult de jumatate sunt prezenti in lungul liniei laterale a corpului, iar ceilalti deasupra sau sub aceasta linie.

Inotatoarea dorsala a bibanului american are o culoare cenusie si este dubla, in vreme ce pestele are celelalte inotatoare de culoare galbena. De notat si faptul ca dorsalele se unesc printr-o membrana.

Spatele acestui peste este maroniu-verzui, iar lateralele corpului sau au reflexe aurii. In functie de apa in care traiesc, culorile acestora pot varia. Ceea ce este universal la acesti pesti este zona abdomenului, care este alba, cu unele accent de galben. Puii de biban american au o lunga laterala, pe care se pot observa cu usurinta pete negre. De indata ce pestii ajung la maturitate, dunga va disparea de la sine.

Expertii americani impart specia Micropterus salmoides in doua: in partea de nord a continentului nord american se intalneste subspecia salmoides salmoides, in vreme ce in zona statului american Florida exista subspecia salmoides floridanus. In general, bibanul american traieste in balti nu foarte adanci, ori in rauri unde nu exista curenti puternici. In perioada reproducerii, adultii se ascund in acele ape unde este prezenta o vegetatie mare.

Pestii din aceasta specie nu au preferinte in ceea ce priveste temperatura apei, ei rezistand chiar si la peste 30 de grade. Acelasi lucru este valabil si pentru deficitul de oxigen, fata de care manifesta o toleranta iesita din comun.

Din punctul de vedere al reproducerii, aceasta coincide cu jumatatea primaverii, in special cu luna mai (cel putin in tarile europene unde exista un nuamr important de bibani americani). Maturitatea sexuala a acestor pesti apare la varsta de trei ani. La temperaturi intre 16 si 18 grade, femelele isi construiesc cuiburi la o adancime de maxim un metru si jumatate. Ele se orienteaza in functie de substratul apei, care trebuie sa fie tare si sa fie plin de vegetatie. Diametrul cuiburilor nu depaseste un metru si nu trece de 20 de centimetri in adancime.

Atunci cand temperaratura din apa este situata intre 18 si 20 de grade, femelele depun icre in cateva etape, intr-un numar diferit de cuiburi. Un singur exemplar paote depune cateva mii de icre. Demn de remarcat este faptul ca bibanii americani se mai pot reproduce o data, in acelasi sezon. De obicei, acest lucru este posibil doar daca exista variatii de temperatura importante. Icrele depuse de catre femele au o culoare galbuie si eclozeaza in maxim trei zile. Cu toate ca acestea sunt protejate de catre masculi, din cauza variatiilor de temperatura icrele sunt foarte sensibile.

Din acest considerent, nu foarte multi pesti supravietuiesc. Singurele ape care prezinta un grad mai mare de siguranta pentru icrele de bibani americani sunt cele din lacurile sau baltile care contin apa de racire de la termocentrale. In aceste locuri, succesul reproducerii speciei este unul foarte ridicat. Dupa aproximativ 15 zile de la eclozare, puii de biban (alevii) vor putea sa innoate liber. Atunci cand ating lungimea de cinci-sase milimetri, acestia se pot hrani de unii singuri. De regula, ei isi cauta mancarea in zonele unde a fost depusa ponta. Ei consuma cu precadere plancton, insa alevii practica si canibalismul, care duce deseori la scaderea numarului de exemplare.

De indata ce ajung la o lungime de circa 25 de milimetri, puii de bibani americani se hranesc si cu larve de insecte, iar cand ajung la 50 de milimetri incep sa-si dezvolte un comportament tipic de rapitori. Pestii adulti se afla intr-o permanenta cautarea a hranei la suprafata apei, dar si in pe substrat. Ei vaneaza in grupuri foarte mici, de maxim sase-sapte indivizi. In general, ei consuma puii altor specii de pesti, dar si proprii pui. De asemenea, nu refuza nici broastele ori crustaceel mari.

Potrivit unor cercetari, in primul an de viata un biban american poate ajunge pana la maxim 15 centimetri in lungimi, in al doiela an pana-n jur de 30 de centimetri, iar dupa cinci ani poate depasi cu usurinta 50 de centimetri. In ceea ce priveste greutatea lor, au fost prinse exemplare si de 10 kilograme, in America de Nord, in vreme ce in Europa acesti pesti rareori depasesc trei kilograme.