Este de la sine înţeles că fiecare părinte îşi doreşte de la copilul său numai rezultate școlare bune, numai note mari, performanţe, reuşite. Dar acest lucru trebuie să fie un deziderat între limite normale, ţinând cont de vârsta, capacităţile şi dorinţele copilulului nostru. Înainte de a-i cere ceva, trebuie să ne cunoaştem bine copilul, să-i cunoaştem însuşirile, bune sau mai puţin bune, calităţile, defectele, eşecurile; şi, mai ales, înainte de toate, să ne asigurăm că are toate condiţiile, materiale, afective şi de orice altă natură, pentru a performa, pentru a-şi îndeplini visurile şi pentru a ne face părinţi fericiţi.
Performanţele şcolare fac şi ele parte dintre condiţiile care vor duce la realizarea în viaţă a copilului nostru; dar să nu exagerăm, ele nu sunt suficiente şi, de multe ori, nu sunt nici hotărâtoare în acest sens.
Pentru că procesul de evaluare şcolară este unul mai mult sau mai puţin subiectiv, depinzând mult de factorul uman, nu trebuie să acordăm o importanţă exagerată notelor obţinute de copiii noştri, mai ales în perioada formării şi dezvoltării lor intelectuale.
Copiii se schimbă mult de la o vârstă la alta, au perioade specifice de evoluţie, stagnare sau involuţie şi notele din catalog nu spun prea multe despre asta. De fapt, nu există nici o certitudine că un elev premiant în şcoala gimnazială sau în liceu va continua să prezinte aceleaşi rezultate şi mai târziu. La fel, se cunosc cazuri de copii care nu au avut deloc rezultate uluitoare la vârste mici, dar care au performat la vârf într-un domeniu sau altul. Sigur, nu minimalizăm importanţa evaluărilor şcolare, subliniem numai faptul că nu trebuie să li se acorde un credit prea mare în ceea ce priveşte viitorul unui copil.
Din păcate, sunt mulţi părinţi care sunt interesaţi numai de notele luate de copilul lor la şcoală; nu-i cunosc interesele, aptitudinile, nu au cunoştinţă de cauzele unor eventuale insuccese. Pentru ei important este numai carnetul de note şi catalogul. Dacă în cazul unui părinte care a avut la rândul lui parte numai de reuşite şcolare pretenţia ca şi copilul lui să aibă la fel mai e de înţeles, este uimitor faptul că există şi mai mulţi părinţi care nu au avut parte de succese şcolare la vremea lor, dar care pretind cu încăpăţânare acest lucru din partea copiilor lor.
Justificările de genul: „Eu nu am avut condiţii să învăţ, tu ai totul, deci…” sau „Eu n-am putut să mă fac doctor, tu trebuie…”, „Eu n-am învăţat matematică, tu trebuie să înveţi…”, „Trebuie să iei numai note mari, altfel n-o să iasă nimic din tine, sau mă faci de râs…” nu ajută cu nimic atunci când de fapt nu-ţi cunoşti copilul, atunci cînd îi pretinzi să realizeze ceea ce tu nu ai fost în stare.
De fapt, a-i cere unui copil să ia numai note mari la toate materiile este aproape absurd; este un lucru anormal şi nesănătos să-i ceri unui copil să atingă perfecţiunea! Pentru că asta înseamnă să-i pretinzi să aibă numai note mari! Înseamnă să-l presezi să fie bun la toate, să muncească neîntrerupt, să fie dedicat numai performanţelor şcolare pentru a te face pe tine fericit! Şi asta este absurd, nu-i aşa? Dar perfecţi nu sunt nici adulţii, perfect nu eşti nici tu, cum să fie copilul tău de 7, sau de 12, sau de 16 ani?
Din păcate, mulţi copii sunt supuşi acestor presiuni venite din partea părinţilor lor; e firesc, nici nu au de ales, părinţii lor impun condiţiile, iar dacă a lua numai note mari este o condiţie esenţială, atunci copilul se supune. Este oare bine? Şi care ar putea fi eventualele consecinţe?
De ce nu trebuie să presăm copiii să aibă numai note mari?
Se observă că mai toţi copiii care sunt presaţi de către părinţii lor să aibă numai note mari nu au o evoluţie ascendentă continuă, nu vorbim numai de reuşite şcolare neîntrerupte. De fapt, foarte mulţi dintre aceşti copii fac faţă acestor cerinţe numai o perioadă scurtă de timp; eventual numai în şcoala primară şi, uneori, şi mai târziu, în gimnaziu.
Foarte mulţi dintre ei nu mai au aceleaşi rezultate în clasele mai mari, unii încep deja să-şi contureze singuri interesele, şi acesta e un caz fericit. Dar există şi alţii care clachează pur şi simplu şi avem de a face cu eşec sau chiar cu abandon şcolar.
Pentru mulţi copii faptul că nu mai reuşesc să facă faţă cerinţelor este traumatizant; au sentimentul că-şi dezamăgesc părinţii, alţii resimt acest lucru ca pe o ruşine, o dezonoare. Lipsa comunicării dintre părinţi şi copiii este vizibilă, iar standardele înalte impuse de părinţi îi îndepărtează pe copii şi îi fac să se simtă abandonaţi, condamnaţi. Aceasta este explicaţia că întâlnim, din nenorocire, cazuri când copiii vor să-şi pună capăt zilelor, uneori chiar şi reuşesc, pentru că n-au îndeplinit cerinţele părinţilor. Şi ce e mai tragic decât să te sinucizi pentru că ai picat un examen şi nu ştii cum să spui asta propriilor părinţi? Şi cum mai pot trăi părinţii după asta?
O altă reacţie pe care o pot avea unii dintre copiii suprasolicitaţi, presaţi să ia numai note mari, este aceea a aversiunii faţă de şcoală, ca instituţie, a refuzului definitiv de integrare şi acomodare în mediul şcolar. Odată instalată această atitudine, va fi necesară o campanie de terapie serioasă şi îndelungată pentru îndepărtarea ei.
Şi la fel de serioasă este situaţia în care copilul, de la care nu se doreşte decât performanţe şcolare, să se îndepărteze de părinţi, să-i perceapă ca duşmani din această cauză, să caute înţelegere şi confort afectiv în altă parte. De asemenea, este tragic că aceşti copii, din cauza suprasolicitărilor, nu mai au timp liber, li se sufocă copilăria cu tot felul de sarcini şcolare extenuante.
Să ne cunoaştem şi să ne iubim copiii aşa cum sunt ei; să fim fericiţi atunci când au succes, să le oferim ajutor şi compasiune când suferă o nereuşită; aceste lucruri fac parte din mersul firesc al evoluţiei şi creşterii lor, ca şi în acela al întregii noastre vieţi.
