Nu este astazi iesit din comun ca o mama sa isi creasca singura bebelusul din diferite motive; de fapt, diverse statistici arata ca a crescut semnificativ in ultimii ani numarul de parinti singuri (in special de mame singure). A creste un copil este o sarcina coplesitoare chiar si in doi: de unul singur, este indoit de greu. Va prezentam povestea unei femei care reuseste sa fie o mama iubitoare pentru bebelusul ei, in pofida faptului ca tatal nu-i este alaturi (va multumim pentru mailurile trimise; pentru a impartasi cu noi mai multe povesti din viata voastra, asteptam mail pe contact@familist.ro).
Cum am ajuns sa-mi cresc singura bebelusul:
Sunt o mama singura si totusi sunt o mama buna. Oricat de greu a fost si este si oricate probleme a trebuit sa inving, tot nu mi-as dori sa fi ales altceva: in sensul ca nu mi-as putea inchipui azi viata fara micul meu bebelus. Pe zi ce trece, nu regret nici macar o clipa ca am hotarat sa am copilul.
Ce regret insa este modul in care s-au intamplat lucrurile si situatia dintre mine si tatal bebelusului, tatal lui Alin. Regret si faptul ca el nu a reusit sa faca fata schimbarii, atunci cand am ramas insarcinata. Este un barbat atat de iresponsabil, incat nu poate avea grija nici de el – ce sa mai vorbim de mine si de bebelus…
Povestea mea, pe care v-o trimit cu speranta de a oferi o lectie de viata, parea la inceput foarte romantica; m-a vindecat insa de romantism si de spontaneitate: acum vreau o viata stabila si sigura si vreau un barbat matur si responsabil, nu unul care sa ma dea peste cap!
La 21 de ani am inceput o relatie foarte frumoasa, care a durat peste 7 ani de zile – pana ce s-a sfarsit brusc si urat (nu aceasta este povestea, asa ca nu intru in detalii). Am ramas un an singura si dezamagita. Apoi, am inceput sa ies chiar cu un amic de-al fostului meu iubit: nu am dorit asa ceva, insa ne-am intalnit intamplator si ceva s-a intamplat intre noi, a aparut o atractie puternica. In doar 3 saptamani, locuiam practic la el si mi se parea cel mai natural lucru din lume.
Fostul meu iubit m-a judecat si mi-a zis ca nu stiu ce fac, insa noul meu partener mi se parea un barbat minunat. Parea genul care nu ma va dezamagi, doar el a fost cel care m-a rugat sa stau la el si el era cel care deja vorbea de viitorul nostru. Dupa doar o luna de relatie, ziceai ca eram impreuna de ani intregi. Si dupa doar doua luni jumatate, am aflat ca sunt insarcinata.
Nici nu mi-a trecut prin gand sa intrerup sarcina (educatia mea a fost de asa natura incat nu as putea face asta, in plus aveam deja aproape 30 de ani!). Insa eram destul de sigura ca el imi va cere sa fac avort si deja imi imaginam ca nu va fi alaturi de mine, ca imi voi creste singura bebelusul. Poate ca asta a fost primul semn, pentru ca fix asa s-a intamplat si sunt o mama singura.
Insa nu pentru ca el nu a vrut sa se nasca bebelusul. De fapt, am ramas surprinsa, insa el a adoptat o atitudine de genul „s-a intamplat, asta este, ne vom descurca noi si cu un copil”. Lejeritatea lui, faptul ca a acceptat asa simplu ca va deveni tatal unui bebelus ar fi trebuit sa imi spuna ceva despre lipsa sa de maturitate; caci el de fapt nici nu a realizat ce inseamna a avea un copil. Insa la inceput eram doar usurata ca el nu m-a impins sa fac avort.
Am ramas la el, insa pe perioada sarcinii (si a fost o sarcina cam grea, cu greturi si dureri urate de spate), stateam mai mult eu la el in casa decat statea el, care prefera sa fie altundeva mare parte din timp. Mi-am zis ca este ok, ca el incearca sa isi puna in ordine gandurile si are nevoie de spatiu. Dar nu a fost chiar asa. Pe masura ce sarcina avansa, el ma evita – nu mi-a fost mai deloc sprijin in tot acest timp, dar am trecut si peste asta. Tot ce imi doream era sa incercam sa fim impreuna pentru bebelus si chiar am stabilit ca dupa nastere facem cununia civila (el a fost de acord cu o lipsa totala de entuziasm – insa a zis da).
Din pacate insa, el a inceput nu numai sa plece de acasa, ci sa bea si sa joace, pierzand din ce in ce mai multi bani, bani de care aveam mare nevoie. Parca cu cat se apropia ziua in care eu voi fi mama si el tata, cu atat el o lua mai mult razna. Bea si juca dinainte, inca dinaintea relatiei noastre, insa nu mi-am pus mari probleme. Acum, deja ma temeam ca este vorba de dependenta.
A venit si ziua in care s-a nascut bebelusul, un frumos baietel de 4 kilograme; a fost o nastere foarte grea, inca nu-mi vine sa cred ca am rezistat. Si asa am devenit mama, bucuria mea cea mai mare, chiar si in situatia aceasta. Deja imi trecea prin cap ca s-ar putea sa fiu nevoita sa fiu o mama singura, sa-mi cresc singura bebelusul. Si asa a fost: tatal nu si-a tinut in brate bebelusul timp de doua luni decat de cateva ori, si atunci pentru ca i s-a spus. Nu a schimbat un singur scutec. Si mai ales, nu statea cu mama si copilul, ci ramanea prin diverse locuri dupa orele de munca, venind tarziu. Si venind beat.
Am atat asa trei luni, sperand ca in timp el isi va revei. Insa la ce sa isi revina oare? Cum era inainte de relatia noastra nu se putea – era acum tata. Si cum doream eu sa fie se pare ca tot nu se putea, el nefiind in stare sa accepte responsabilitatile si viata de familie. Violent nu a fost, insa era retras, ursuz si mult prea des ametit de alcool (si cred ca si de fumat).
De iubit bebelusul, nu stiu sincer daca il iubea: parea ca doreste sa il evite, desi azi, cand nu mai stam cu el, vrea sa isi vada copilul cat de des accept. Cand a inceput sa piarda din ce in ce mai multi bani, incat au ramas facturile si chiria neplatite, atunci m-am speriat de tot: ce faceam eu cu acest barbat? Aveam un mic bebelus si barbatul de langa mine era in stare sa cheltuie banii de scutece!!
Dupa patru luni de stat si de sperat, situatia era inacceptabila: eram deja o mama singura, fara ajutor, fara companie, fara bani. El nu statea acasa prea mult, nu se implica si pierdea tot ce castiga. Asa ca i-am spus ca pana ce nu incearca sa indrepte lucrurile, sa accepte noile sale responsabilitati, eu plec la mama mea. Spre norocul meu, mama mea este o femeie buna si o bunica minunata.
Astazi au trecut deja trei luni de cand am plecat de la tatal bebelusului. El doreste in ultimul timp sa isi vada copilul si pare ca incearca sa se indrepte – cine stie, poate ca in timp vom fi o familie. Deocamdata, raman o mama singura. Este greu, dar cu mama mea si cu bebelusul meu alaturi, sunt fericita.
In final, vreau sa spun ca bebelusul este cel mai bun lucru pe care l-am facut si cred ca majoritatea mamelor, singure sau nu, simt asta. Insa va sfatuiesc sa cunoasteti barbatul alaturi de care veti avea un bebelus, pentru ca fara tata, un copil nu poate avea totul.
.){kind=link}