O durere peste care nimeni nu poate trece: moartea bebelușului înainte de naștere

0
989
Pierderea bebelusului
Pierderea bebelusului

A-ti pierde copilul, a da nastere unui bebelus mort, este poate una dintre tragediile cele mai groaznice, o durere pe care femeia nu o poate uita. Cata putere, cat curaj, cata vointa trebuie sa aiba femeia pentru a rezista, pentru a isi reface viata si a nu isi pierde visul de a fi mama unui copil? Va prezentam povestea unei femei care a reusit sa treaca peste aceasta tragedie, insa traieste zilnic cu durerea ca primul ei bebelus a murit inainte de a-l putea tine in brate (va multumim pentru mailurile trimise; pentru a impartasi cu noi mai multe povesti din viata voastra, asteptam mail pe contact@familist.ro).

O durere peste care nimeni nu poate trece: moartea bebelusului inainte de nastere

Astazi ma pregatesc pentru a doua oara sa devin mama si nu trece zi fara sa ma rog ca de data aceasta totul sa mearga bine si sa nasc un bebelus sanatos. Sunt in luna a sasea de sarcina si medicul imi garanteaza ca totul este in regula. Sunt tanara si sanatoasa si am cea mai mare grija de mine acum. Nimic nu ma poate face insa sa uit de tragedia prin care am trecut. Am suferit intr-o luna cat pentru o viata intreaga.

Am nascut un bebelus mort, murise inainte de nastere. Cand se intampla asa ceva, nu poti sa nu te intrebi de ce viata iti da cu o mana si-ti ia cu cealalta. Si de ce li se intampla oamenilor fara vina astfel de lucruri. Mult timp am urat viata si am urat orice Dumnezeu s-ar afla acolo sus. Cum sa ia o viata nenascuta, de ce atata rau in lume, rau nemeritat?

Prima mea sarcina a fost un prilej de mare bucurie in familia noastra: eu si sotul meu ne pregateam sa devenim parinti, mama si tata de abia asteptau sa fie bunici. Copilul urma sa fie cea mai iubita, cea mai rasfatata si ingrijita fiinta. Pana si verisorul meu mic si egoist de abia astepta sa vada bebelusul. Sarcina parea sa mearga bine, desi in luna a cincea trebuise sa stau la pat cam zece zile din cauza tensiunii ridicate. In rest nu era nici o problema, cel putin din cate se puteau observa.

Ma aflam in sapte luni si jumatate atunci cand am aflat vestea: tatal meu avusese un atac cerebral. Ii fusese fatal. L-am iubit dintotdeauna pe tata, l-am preferat in mod copilaresc mamei, fiind un om atat de bun si intelegator. Si tocmai aflasem ca am pierdut fiinta cea mai scumpa. Am avut un soc si am stat practic toata ziua aceea pe un scaun, nefiind in stare de nimic. Asa m-a gasit sotul meu seara, stand pe scaun si uitandu-ma in gol; nu fusesem in stare nici macar sa il sun sa ii dau vestea, nici sa o sun pe mama sau sa merg la ea.

Pe tot timpul pregatirilor de inmormantare, toti ma menajau si nu exista persoana care sa nu ma intrebe daca ma simt bine sau daca am nevoie de ceva. Pana si mama, biata de ea, inlacrimata, se abtinea de la durerea ei si se ingrijea de mine. Eram insarcinata, vedeti. Ei incercau sa faca totul mai usor pentru mine, insa au inceput sa ma irite. Imi venea sa le strig „lasati-ma in pace, n-am nevoie de nimic”. Voiam doar sa plang pierderea.

Insa a urmat o pierdere si mai groaznica. La doua saptamani dupa inmormantare, intr-o zi am simtit subit o durere acutita si insuportabila in burta. Inainte de aceasta durere, nu a fost nimic care sa imi arate ca ceva este in neregula. Eram in luna a opta de sarcina, mai aveam putin si as fi fost mama. Durerea a fost atat de mare, incat am lesinat si nu imi amintesc decat ca m-am trezit in spital cu dureri groaznice. O asistenta mi-a zis grijulie (arata de fapt destul de speriata, poate si pentru ca era atat de tanara) ca mi s-a declansat travaliul. Totul se intampla asa rapid incat nu intelegeam – de ce sa inceapa travaliul acum? Parca era un vis ciudat, asa a ramas in amintire.

Citește și:  Vezi cât de dezvoltat este bebelușul în săptămâna a 10-a de sarcină

Deodata, eram pe un pat si mi se cerea sa imping; se pare ca, vreau-nu vreau, venise momentul sa nasc. Atata durere…si pentru nimic. Nu simtisem vreodata asa dureri si totusi dupa nastere am simtit o durere incomparabil mai mare: bebelusul murise. Nimeni nu stie cum s-a intamplat si de ce; eu nu simtisem inainte de lesin nimic si nu imi dadusem seama ca bebelusul nu se mai misca in burta. Medicul mi-a zis ca a fost o tragedie care poate e legata de socul mortii tatalui meu si de tensiune.

Imi amintesc ca stateam acolo, pe patul de spital si ceream sa vad bebelusul; insa deja il dusesera; asistenta cea tanara mi-a zis ca era prea tarziu, ca bebelusul era dinainte mort si nu au putut face nimic. M-au facut sa dau nastere copilului, desi stiau ca nu este in viata… Mort, inainte de a se naste… Atat de socata, obosita si ametita nu am fost niciodata; tot insistam sa imi aduca bebelusul. Sotul meu a intrat si a incercat sa ma calmeze si sa ma convinga ca trebuie neaparat sa ma odihnesc. Mi-au dat ceva intr-o perfuzie si am cazut intr-un somn adanc…

Cand m-am trezit, am vazut ca eram intr-un alt salon si sotul meu era langa mine. Imi aminteam prea vag ce se intamplase si mi se parea totul un vis urat. Insa insarcinata nu mai eram... Am cerut infricosata sa vad bebelusul, iar cand am vazut lacrimile sotului meu, mi-am dat seama ca nu a fost un vis urat. Bebelusul meu chiar era mort; si nu puteam sa-l mai vad, nu puteam sa-l tin in brate, nu mai aveam niciodata sa-l tin la sanul meu. Nu am mai putut nici macar sa intreb ce era, fata sau baiat; asta urma sa fie surpriza cea mare dupa nastere. Dar ce surpriza a fost pana la urma…

Am pierdut intr-o luna pe fiinta pe care am iubit-o cel mai mult si pe fiinta pe care urma s-o iubesc cel mai mult pe lume; mi-am pierdut tatal si mi-am pierdut bebelusul. Am trecut prin depresie si izolare,  prin furie si negare, prin disperarea cea mai neagra, prin invinovatire (ma intrebam mereu de ce nu m-am ingrijit mai atenta, de ce nu am stat linistita in loc sa fac treburi diferite, de ce nu am urmarit cu sfintenie miscarile bebelusului in burta)… Sotul meu m-a convins sa mergem si la psiholog; cat m-a ajutat nu stiu. Durerea o simt si azi si o voi simti cat timp mai traiesc.

Azi insa pot vorbi despre ce s-a intamplat, sunt in stare sa spun: da, bebelusul meu a murit inainte de a se naste. Astept acum, dupa aproape doi ani, sa fiu mama; insa aceasta nu este un soi de vindecare. Astept sa imi nasc bebelusul, insa nu-l va inlocui vreodata pe primul meu copil. Sotul meu a insistat sa avem repede un alt copil, sa raman din nou insarcinata, crezand ca asa imi va fi mai usor. Pe de o parte, are dreptate – am atatea griji legate de sarcina si astept cu atata nerabdare si teama nasterea, incat ma gandesc mai rar la primul meu nascut. Insa durerea inca exista si nu voi uita vreodata ca trebuia sa mai am astazi un copil, daca viata nu ar fi atat de cruda cateodata…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.