Moartea bebelusului inainte de nastere este o tragedie peste care o femeie trece cu greu. Suferinta este cu atat mai mare, cu cat toate visele i se naruiesc inainte de a-si fi vazut copilasul. Ea are nevoie de partenerul ei alaturi, de sprijin si de o perioada de doliu, de acceptare a pierderii.
Persoanele ce ignora realitatea acestei suferinte pot spune ca moartea bebelusului inainte de nastere este mai simpla, ca „este mai usor asa, pentru ca nu se nascuse” – insa legatura dintre bebelus si mama era deja puternica, iar in mintea si sufletul ei, copilasul era cat se poate de real.
Sa stii ca in tine creste o viata, sa iti imaginezi cum va fi bebelusul si cum va arata, sa iti imaginezi primele zile alaturi de copilul tau si viitorul – pentru ca apoi totul sa se naruiasca deodata, inainte de a fi putut trai ceva, este o suferinta greu de acceptat. O mama care isi pierde copilul sufera indiferent daca acesta este nascut sau nu. Si cu cat i se spune ca o poate lua de la capat, poate avea inca o sarcina, cu atat ea sufera… O noua sarcina nu ii va inlocui si compensa aceasta pierdere…
Negarea
Uneori, femeia si partenerul ei incearca sa ignore aceasta pierdere imensa, sa nege realitatea pierderii. Pot incerca sa gandeasca „nu era un copilas adevarat”, asa ca nu au pierdut o persoana iubita… Pot incerca sa uite cu totul de sarcina, sa scape de ceea ce le aminteste – lucrurile cumparate pentru bebelus, fotografiile din timpul sarcinii. Insa aceasta tactica nu merge, pentru ca suferinta este reala si nu ii lasa sa uite. Se manifesta prin cosmaruri, ganduri de care nu poti scapa, tristete.
Iar adevarul este ca aceasta suferinta e cu atat mai dificil de gestionat, de acceptat, cu cat se ignora si neaga cauza ei: pierderea sarcinii. Suferinta are nevoie de un obiect, asa ca pana ce partenerii nu isi accepta pierderea si nu isi accepta sentimentele, ea ramane acolo, ca o umbra intre ei. Incercarea disperata de a nega si ignora pierderea este riscanta – femeia poate apela la metode periculoase pentru a uita – alcool, antidepresive, calmante, somnifere. Insa chiar asa, chiar daca prin aceste metode ea poate uita un timp, pierderea si suferinta raman acolo, cu ea…
Autoinvinovatirea
Moartea bebelusului inainte de nastere trebuie explicata intr-un fel – femeia si partenerul ei simt ca daca exista o explicatie, cumva adevarul este mai usor de acceptat. Insa uneori, nevoia de a explica duce la autoinvinovatire. Femeia incepe sa caute obsesiv motive: „poate daca ma ingrijeam mai mult”, „poate daca nu ma oboseam”, „poate daca mergeam inainte la medic” – toate ganduri ce duc la autoinvinovatire, la ideea ca totul s-a intamplat din vina ei. Insa de multe ori, nu este vina nimanui si pierderea sarcinii este pur si simplu o tragedie.
A gasi motivul peirderii sarcinii poate ajuta – daca este vorba de un motiv medical si ce cauze au determinat aceasta pierdere. Insa autoinvinovatirea este riscanta si inutila – este necear ca cei doi sa realizeze ca nu e vina lor. Sentimenele de tristete combinate cu vina intensa duc rapid la o depresie agravata. Este o etapa prin care poate trece in special femeia, iar atunci are cel mai mult nevoie de sprijinul partenerului si sa i se arate adevarul.
Pierderea sarcinii poate determina si distantarea intre parteneri care, intr-un mod subtil, se pot invinovati unul pe altul – dar exact acesta este momentul in care ei au nevoie unul de altul mai mult ca oricand. Femeia trebuie sa constientizeze ca nu este vina ei sau a partenerului si ca nu este singura in aceasta suferinta (chiar daca i se pare ca el nu sufera la fel, ca el nu o poate intelege, nu este adevarat – si el simte durerea).
Manie
Dupa autoinvinovatire sau in lipsa acesteia, moartea bebelusului inainte de nastere duce, in special la femeie, la sentimente de manie, furie necontrolata: de ce i s-a intamplat ei, care si-a dorit atat de mult acest copil? De ce alte femei care nici nu vor nasc fara probleme? De ce, de ce… Aceasta manie te poate controla si te poate transforma. Este nevoie de curaj si de sprijinul partenerului pentru a scapa de aceasta furie interioara – nu il indeparta si invinovati pe el, caci ai nevoie de el.
Daca mania te arde, cere ajutor si cauta cai sanatoase de a o trai, de a o elimina (meditatie, sport, metode moderne de centrare a furiei pe un obiect si descarcare pe acel obiect). Credinta – nu neaparat intr-un Dumnezeu crestin, insa intr-un spirit universal – te poate ajuta sa iti gasesti un echilibru interior.
Perioada de doliu
O perioada de doliu, de acceptare resemnata a durerii si traire a acesteia este necesara pentru ca la un moment dat sa se treaca la o acceptare totala a pierderii si la revenirea la normal. Oricat doare, este nevoie ca cei doi parteneri sa vorbeasca despre pierderea lor, despre copilasul lor si sa isi impartaseasca sentimentele. A tine totul inauntru si a incerca sa ignori, crezand ca astfel vei uita mai usor este o cale ineficienta si riscanta. Trebuie sa ai curajul sa accepti ceea ce ti s-a intamplat si sa iti traiesti cu sinceritate durerea.
Te poti simti singur si neinteles, cu atat mai mult cu cat ignoranti din jurul tau iti amintesc constant ca „este mai usor asa, inainte de nastere”. Insa tu stii ca durerea este la fel, ca moartea bebelusului inainte de nastere inseamna tot pierderea copilului tau. Pana ce nu inveti sa iti traiesti suferinta si sa vorbesti despre ea, nu ai cum sa treci mai departe. Vorbeste cu partenerul tau, vorbiti despre ce simtiti, vorbiti despe copilul nenascut ca si cum ar fi copilul vostru pierdut (ceea ce si este), apropiati-va de el pentru a putea apoi sa va despartiti. Nu il lasati sa fie o umbra abstracta intre voi, o umbra care sa ramana acolo intotdeauna, ci transformati-l intr-o persoana, o prezenta reala pe care acum ati pierdut-o.
Doliul nu este doliu decat daca este pentru o persoana reala – asa ca vorbiti despre copilasul vostru si acceptati pierderea sa. Este poate, mai greu decat sa incerci sa ignori totul, insa este singura cale de a merge inainte fara a avea pe suflet mereu o suferinta abstracta. Cu cat disparitia copilului este mai concreta, mai reala, cu atat va fi mai simplu sa va acceptati doliul, durerea – iar trairea durerii inseamna primul pas in vindecare (si nu negarea).
Acceptare
Intr-un final, desi nu ati putea crede, durerea ramane in urma, se diminueaza pana ce ajunge doar o suferinta in trecut, pe care inca o simti uneori, dar pe care ai acceptat-o. Vindecarea dupa moartea bebelusului inainte de nastere este grea si cere timp, comunicare si acceptare. Insa timpul vindeca rani groaznice. Odata ce ati trait durerea pierderii unui copil nenascut, ati acceptat ceea ce simtiti si ati vorbit despre asta, cu timpul va puteti trai vietile ca inainte. Si intotdeauna exista o raza de speranta, chiar in toiul celei mai mari suferinte – un alt copil nu va putea inlocui pierderea, insa va va putea face din nou fericiti…
Credinta si speranta, comunicarea si dragostea dintre voi doi va vor ajuta sa traiti din nou. Iar daca vi se pare ca nu puteti vedea lumina, daca sentimentele de tristete, manie, vina nu mai trec si nimic nu va ajuta, trebuie sa aveti curajul sa cereti ajutor – a vorbi cu un specialist va ofera o alta perspectiva, cai de gestionare a emotiilor, moduri de a accepta si trai.
