Nu ne-am dat seama că fiul nostru adolescent trece printr-o depresie!

0
723
Depresia la adolescent
Depresia la adolescent

Depresia in randul adolescentilor este din nefericire o realitate cu care tinerii in formare si parintii lor se confrunta in ziua de astazi; exista chiar o vorba, pe jumatate gluma, pe jumatate realitate, care spune „singurul lucru mai rau decat sa fii un adolescent este sa fii parintele unui adolescent”! Va prezentam povestea unei mame care a realizat tarziu ca fiul sau adolescent se confrunta cu depresia (va multumim pentru mailurile trimise; pentru a impartasi cu noi mai multe povesti din viata voastra, asteptam mail pe contact@familist.ro).

Nu ne-am dat seama ca fiul nostru adolescent trece printr-o depresie!

O colega mi-a trimis articolul vostru despre adolescenti depresivi, stiind ca ma intereseaza subiectul. L-am citit cu interes, insa stiti care este reala problema? Parintii, chiar daca le pasa de copilul lor, nu isi dau seama ca adolescentul trece printr-o depresie! Cel putin, noi nu am realizat ce se intampla cu fiul nostru decat tarziu – din fericire, nu prea tarziu…

Inainte de a va povesti cum ne-am dat seama ca fiul nostru adolescent trece printr-o depresie, sa va descriu pe scurt familia noastra. Suntem o familie relativ normala: eu, sotul meu, fiica noastra deja la casa ei si fiul nostru adolescent, astazi in varsta de 18 ani (uraste sa i se spuna ca e adolescent, se considera matur, desi actele sale contesta asa-zisa lui maturitate!).

Eu i-am iubit pe ambii dintotdeauna, insa nu pot spune ca acum, stiind tot ce stiu despre depresia fiului nostru, nu ma simt oarecum vinovata pentru ca m-am purtat mult mai afectuos cu fata. Credeam ca baietii au nevoie de independenta, asa ca m-am ferit sa ii intru in suflet si l-am tratat, poate, prea indiferent. Iar tatal sau s-a purtat dintotdeauna extrem de critic si de exigent, cerandu-i sa se ridice la nivelul asteptarilor, sa ne faca mandri. Sotul meu a considerat dintotdeauna ca in familia noastra nu este loc de greseli si de esec – copiii trebuie sa fie mai buni decat parintii lor! Iar noi doi fiind „oameni cu studii superioare”, a asteptat mereu de la copii performante. Fata a reusit mereu sa il faca mandru, descurcandu-se la scoala; insa fiul nostru a avut chiar de mic oarecare probleme la unele materii scolare. Din cauza aceasta, tatal sau a fost dur si critic deseori si fiul nostru a crescut crezand ca ne-a dezamagit.

Insa nu au fost probleme grave in familia noastra, nu au existat scene violente sau orice altceva de acest fel. De aceea eu am crezut ca fiul nostru va fi in regula – nu mi-as fi inchipuit ca il pandeste o depresie. Cred ca primele semne au aparut de mult, de cand avea cam 15 ani. Insa, dupa cum spuneam, este foarte greu ca parinte sa realizezi cand adolescentul chiar se confrunta cu probleme reale.

Dificultatea, asa cum o vad eu, este aceasta: care este linia dintre ceea ce putem considera extravagante oarecum normale ale adolescentului si ceea ce putem considera acte iesite din normalitate? Care este linia dintre tristetea si furia oricarui adolescent si depresia reala? O perioada, am considerat pur si simplu ca fiul nostru adolescent trece prin faza tipica a extravagantelor si a emotiilor contradictorii.

Copil, Foto: bebeksayfasi.com
Copil, Foto: bebeksayfasi.com

Inca de pe la 15 ani, am vazut ca a devenit foarte retras, cu noi de abia mai vorbea, ne mai arunca cate un cuvant; nu se mai vedea cu vechii sai prieteni; mi-a spus chiar ca nu ii mai suporta. Am crezut ca este normal, ca se maturizeaza si are nevoie sa gaseasca alti prieteni cu care sa impartaseasca interese comune. Insa nu si-a gasit nici un alt prieten si de la 16 ani a inceput sa stea mereu in camera sa, fara sa iasa, fara sa fie interesat sa se vada cu colegii sai. Interes pentru fete nu exista, ceea ce m-a pus putin pe ganduri. Ma miram cum la varsta aceasta prefera sa stea inchis in camera sa dezolanta, insa asa cum am zis, credeam ca este o faza.

A inceput sa asculte muzica agresiva sau deprimanta – hard rock, punk, metal; tatal sau tipa mereu sa dea mai incet, asa ca a inceput sa asculte la casti. Din nou, eu nu m-am ingrijorat: daca vrea sa fie „rocker”, foarte bine; este doar o faza si ma gandeam ca macar asa poate o sa inceapa sa iasa cu alti rockeri. Bineinteles ca a inceput sa prefere hainele tipice: nu il scoteai din blugii negri si tricourile si hanoracele negre cu inscriptii. Nu m-am impotrivit – cred ca toate acestea sunt un mod de a te defini ca adolescent.

Citește și:  7 greseli pe care unii parinti le fac in educatia scolara a copiilor

Prima oara cand mi-am pus intrebari a fost atunci cand am aflat ca la scoala lucrurile mergeau si mai prost decat de obicei – am fost anuntati ca este in pericol de a fi exmatriculat din cauza absentelor; in plus, era pe cale sa ramana si corigent la fizica. Tatal sau nu a reactionat intocmai potrivit – in loc sa discutam cu el, sa-l intrebam ce se intampla cu el, tatal sau a tipat si urlat si i-a dat un ultimatum – inceteaza cu „prostiile” si se apuca de treaba sau iese afara din casa noastra!

Va dati seama ca daca as fi banuit ca fiul meu trecea printr-o depresie nu i-as fi permis tatalui sau se poarte astfel; insa eu inca nu banuiam depresia. Aceasta pana in ziua in care fiul meu adolescent a venit speriat la mine si m-a implorat sa il ajut fara sa ii zic tatalui sau ce facuse. M-au napadit multe ganduri: oare ce facuse? Furase ceva? Luase din nou 4? Se batuse?

Nu era aceasta – era o taietura; adanca si oribila. Fiul meu sa taiase „pentru a uita de suferinta”, asa cum mi-a zis, insa a taiat mult prea adanc. Cand am vazut acea despicatura larga din mana sa, cand am vazut stratul de grasime dintre marginile pielii si sangele care nu se oprise, m-a luat ameteala. Nu era momentul sa discutam, l-am dus la spital, unde l-au cusut; era deja cam tarziu, caci se taiase cu o noapte in urma si venise la mine vazand ca rana este mult prea larga sa se inchida. Din fericire, nu se infectase.

Ce am mai aflat dupa aceasta m-a naucit. Una este sa ai un adolescent cam ciudatel care are mici probleme, alta este sa ai un adolescent depresiv care isi face rau singur. Si cat rau isi facea! Am mers in camera sa hotarata sa cotrobai peste tot. Am gasit pachete de tigari si intr-un sertar patru bisturie (de unde le-o fi luat?) si cateva lame de ras. Acum aflam care era misterul cu tricourile lui negre cu maneci lungi si largi! I-am vazut pe brate si pe picioare mai multe cicatrici decat puteam numara. Avea acest obicei de a se taia singur de ceva vreme; si avea si precautie sa nu fie prins, ba chiar avea o sticla de spirt, una de betadina si pansamente pentru a nu se infecta si a nu pata asternuturile…

Inainte de a vorbi cu tatal sau, am incercat sa vorbesc cu el. L-am intrebat de ce, ce i s-a intamplat. Mi-a zis ca nimic nu s-a intamplat, ca asa este el, ca simte mereu o durere in el si ca e singur si ca prin taieturi uita. Nu pot sa nu fac legatura si cu unele versuri ale melodiilor ascultate de el, care zic lucruri de genul „doar vazand cum curge sangele uit de durere” sau „imi bag degetele in ochi, doar asa opresc suferinta” si altele. Nu este de vina muzica, insa daca un adolescent este deja inclinat spre depresie, atunci asa versuri nu ajuta!

Nu am scos prea multe de la el si-mi era clar ca trebuie sa intervenim. Din fericire, sotul meu a putut contacta prin cunostinte un psiholog care are o oarecare faima, care face chiar si sedinte de hipnoza. In doi ani de zile, fiul nostru a mers regulat la acesta si azi, cand de abia a implinit 18 ani, pot spune ca a batut depresia. Nu cred ca se mai ascunde; tot nu este foarte deschis, dar am reusit sa ajung la el, sa-i vorbesc; si nu l-as numi un adolescent fericit fara griji, insa totul la vremea sa…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.