Exista destule idei preconcepute asupra a ce inseamna a fi un parinte bun: idei vechi si noi, ce nu provin dintr-o cunoastere profunda sau din experienta practica, insa sunt inca prezente la multi dintre noi. Ce idei preconcepute exista cu privire la a fi parinte si mai ales la a fi un parinte bun? De la cele traditionale – in mare, excesiv de limitative, la cele moderne, unele excesiv de „libertine”…
Preconceptiile asupra a ce inseamna mai exact a fi un parinte bun trebuie privite ca atare: daca parintii vor incerca sa urmeze aceste idei peconcepute, aceste idei ce nu reflecta realitatea ca atare, nu vor reusi niciodata sa fie „asa cum trebuie”, sa se relaxeze si sa isi permita sa fie ei insisi. Fiecare parinte trebuie sa isi indeplineasca rolul in felul sau propriu, nu urmand un manual strict de reguli si standarde! Viata nu este niciodata atat de simpla precum sunt ideile in teorie…
Parintele bun este intotdeauna ascultat de catre copil
Iata una dintre vechile idei cu privire la ce inseamna a iti indeplini rolul de parinte bun – copilul unui parinte care-si face treaba va fi un copil cuminte si ascultator, care face fara nazuri ceea ce i se cere. Orice parinte stie prea bine ca un copil nu va asculta intotdeauna, dorind sa isi impuna independenta. Este posibil sa aveti un copil care face tot ce i se spune fara intrebari – insa aceasta implica un stil parental excesiv de autoritar si inchis: de tipul parintele vorbeste, copilul asculta fara a cracni. Un stil de disciplina strict mai potrivit armatei decat familiei, caci cheia in a adopta un stil parental adecvat este mereu gasirea echilibrului intre autoritate si comunicare.
Parintele bun este seful vs. parintele bun este prietenul copilului
Doua idei preconcepute cu privire la ce este un parinte bun – cea traditionala, nascuta din vremurile in care tatal era seful declarat al familiei si era singurul care lua decizii, structurile de autoritate fiind clare (tatal deasupra mamei si copiilor, mama deasupra copiilor) si cea moderna, care inlocuieste importanta structurilor de autoritate (care sunt rasturnate) cu importanta egalitatii, a cooperarii, a comunicarii deschise intre membrii familiei.
De ce sunt ambele idei preconcepute, care nu reflecta realitatea si care nu trebuie urmate ad literam? Deoarece un parinte sef se limiteaza la stilul inchis al autoritatii (vezi mai sus), in timp ce un parinte prieten cu copilul ofera o libertate prea mare, uitand de nevoia de ghidare si control a copilului.
Parintele bun gaseste mereu echilibrul intre autoritate si comunicare
Am ajuns la concluzia logica: daca a fi un parinte sef nu este o alegere potrivita, daca a fi un parinte prieten nu este nici ea cea mai buna cale in educatia copilului, atunci un parinte bun va gasi acel echilibru intre autoritate si comunicare, intre disciplina si intelegere, intre reguli si afectiune. In teorie, este o idee perfecta – in practica insa, fiecare parinte stie ca este de multe ori prea dificil sa atingi acel echilibru. Doar pentru ca nu vei reusi si pentru ca se intampla de multe ori sa fii fie prea strict, ori prea permisiv nu inseamna ca nu esti un parinte bun!
Parintele bun stie intotdeauna ce este de facut si ce este mai bine pentru copil
Un singur lucru te face parinte bun: experienta; gresesti, inveti din greseli, inveti pe parcurs. Oricate carti si articole, oricate cunostinte acumulezi, practica va fi cea care isi spune cuvantul. Iar un parinte nu are cum sa stie mereu ce alegere este potrivita – in cresterea si educarea unui copil, ne confruntam constant cu intrebari, dubii, alegeri multiple; uneori, luam o alegere potrivita, alteori nu. Nu poti spune ca stii mereu ce este mai bine – iar daca o spui, minti sau te minti pe tine insati (vechea idee cum ca parintele stie intotdeauna mai bine este o preconceptie)…
Parintele bun stie sa mentina o relatie armonioasa cu copilul
Oare? Un parinte bun este capabil sa mentina o relatie echilibrata si sanatoasa cu un copil permanent? Prin relatie armonioasa, sanatoasa si echilibrata intelegandu-se atat planul comunicarii, al emotiilor, cat si cel al autoritatii, al impunerii. Nu exista asa ceva! Intotdeauna exista conflicte intre parinti si copii, conflicte absolut normale: faptul ca apar certuri si neintelegeri nu inseamna ca nu esti parinte bun! Important este cum inveti sa gestionezi acele conflicte, caci a le evita complet este practic imposibil – in afara situatiei in care nu prea interactionezi cu copilul, fiind un parinte neimplicat.
Parintele bun nu face greseli
O idee preconceputa ce arata un orizont foarte inchis al celor care o cred: nu exista om care sa nu faca greseli. Iar un parinte convins ca el nu a gresit in cresterea si educatia copilului sau nu este un parinte bun, din contra – este un parinte care priveste situatia doar din perspectiva sa, care crede ca daca lui i se par toate bune si frumoase, asa si este realitatea. Parintele cu adevarat bun va realiza ca nu exista perfectiune si ca va gresi; nu va trai cu remuscarea ca a gresit, ci va incerca sa invete din greseli; si se va gandi nu doar la propriile sale opinii si trairi, ci si la cele ale copilului (atati parinti care sunt convinsi ca au fost parinti buni au copii care i-ar contrazice)….
Parintele bun are cunostinte de specialitate in dezvoltarea si cresterea copilului
A acumula cunostinte despre cresterea, dezvoltarea, educatia unui copil este intotdeauna un pas util pentru parinti. Insa, asa cum s-a spus, doar experienta va face parinti buni. De multe ori, sfaturile de specialitate se contrazic sau nu va ajuta in situatii specifice: ramane intuitia si lectiile invatate din viata, din practica. Exista specialisti in dezvoltarea copilului care nu sunt parinti buni – deoarece urmeaza la rece pasii din teorii uitand ca viata nu este la fel de simpla precum o teorie.
Parintele bun ofera tot copilului
Dedica tot copilului, de la timp, atentie, afectiune, la resursele familiei. De multe ori, ca parinte, te poti simti oarecum vinovat ca vrei sa ai si propria ta viata si ca nu ai dat tot ceea ce puteai da. Insa ideea ca daca devii parinte trebuie sa uiti de tot si sa faci din copil centrul lumii tale este o preconceptie chiar daunatoare! Da, copilul devine o prioritate – insa parintele trebuie sa nu uite de celelalte lucruri importante din viata sa; nu trebuie sa faca sacrificii totale; pentru ca un parinte bun este un parinte fericit; iar pentru a fi fericit, nu ai cum sa uiti de tine si de relatiile si pasiunile tale…
Parintele bun creste un copil ce reuseste intotdeauna in viata
O idee preconceputa: daca ai facut treaba buna ca parinte, inseamna ca copilul nu va intampina nici o problema. Aceasta este o idee care cauzeaza sentimente de vina la multi parinti: a crede ca esti responsabil pentru tot ceea ce face si ce ajunge copilul, asadar si pentru ce greseli va face el. Insa un copil, un adolescent, apoi un adult va face propriile sale greseli, pentru care nu parintele este responsabil sau vinovat – uneori, oricat te straduiesti sa iti indeplinesti rolul de parinte, copilul va gresi sau va intampina probleme. Insa nu din vina ta – un esec al copilului nu este cauzat de catre parinte!
