Cum se ajunge ca un copil sa isi judece si critice parintele? Copilul care inainte va privea cu adoratie si admiratie, pentru care erati cei de la care cauta intotdeauna ghidare, incepe brusc sa va judece si critice, sa va observe slabiciunile si sa va acuze ca nu sunteti destul de buni. Toti judecam alte persoane – chiar daca nu intr-un mod intentionat distructiv, avem tendinta de a ii observa pe cei din jur, de a ii compara cu noi insine si de a ii judeca in legatura cu anumite caracteristici pe care le gasim dezagreabile.
Cum se ajunge insa ca un copil sa isi judece si critice parintii?
Sa formeze judecati de valoare si sa ii acuze ca nu sunt mai buni, ca nu sunt cum si-ar dori, sa dea vina pe ei pentru diverse lucruri? De la „de ce nu esti ca mama lui X”, la „niciodata nu ai stiut sa fii un adevarat parinte”, la „este doar vina ta”, la „am dat gres din cauza ta”, la „esti atat de rau/ prost/ enervant”… Cu ceva timp in urma, un copil nu si-ar fi permis sa faca astfel de acuzatii sau critici parintilor sai – insa aceasta in nici un caz nu inseamna ca el nu le gandea! Astazi, se valorizeaza libertatea de exprimare, astfel ca un copil crescut in spiritul comunicarii se va simti liber sa exprime direct si cu voce tare judecatile sale.
Fiecare copil isi va judeca si critica parintii, deoarece adevarul este ca niciodata un parinte nu poate fi perfect, nu poate fi asa cum si-ar dori copilul. Niciodata nu a existat copil care sa nu aiba nemultumiri si care sa nu dea vina pe parintii sai. Orice parinte va face greseli, incercand sa evite unele greseli ale propriilor sai parinti, insa facandu-le pe ale sale. Parintele este doar un om.
Merita parintele judecata copilului si are acesta din urma dreptul sa o faca? Aceasta este o alta problema spinoasa; poate ca unii parinti merita sa li se arate cat de mult au gresit; poate ca nu. Iar copilul, ca orice alta persoana, are dreptul de a isi forma opinii si judecati, insa de multe ori si le formeaza pornind nu de la fapte, ci de la emotii.
A judeca si critica este parte a procesului de observare a realitatii din jur si de analiza a acesteia
Este un proces natural in dezvoltarea copilului: prima data, el observa; apoi, el descrie si analizeaza ceea ce observa; apoi, isi construieste propria sa perceptie, opinie, judecata asupra faptelor observate.
Fiecare persoana isi construieste propria sa realitate prin judecati, fiecare este creatorul propriei realitati, diferite de realitatea altora (diferentele de perceptie a realitatii din jur). Asadar, este de asteptat ca, la un punct in dezvoltarea individualitatii copilului, acesta sa isi judece parintii – si sa-i judece uneori aspru, sa-i critice din cauza relatiei emotionale (care naste si multe emotii negative).
Observarea prin comparatii
In procesul de invatare, fiinta va face in mod natural si comparatii intre aceleasi clase de obiecte: intre pisici; intre tigai; intre copii; intre parinti. Este parte din invatarea cu lumea din jur: vedem un obiect/persoana; o integram intr-o categorie de obiecte/ persoane cu aceleasi calitati; si comparam apoi intre ele obiectele/persoanele din aceeasi categorie.
Copilul va observa cu atentie alti parinti si va ajunge uneori sa ii judece si critice pe ai sai prin comparatie (nu diferit de felul cum un parinte isi poate compara copilul cu alti copii). Un copil isi doreste ceea ce au altii, inclusiv cand vine vorba despre calitatile unora dintre parinti („mama lui X ii da voie sa … si are …; tu de ce nu esti in stare/ poti/ vrei?”).
Perceptia copilului asupra celor din jur se schimba odata cu dezvoltarea sa, iar imaginea copilului asupra parintilor sai sufera o schimbare radicala. In primii ani, copilul isi construieste o imagine ideala asupra parintilor sai, care sunt pentru el totul si pe care ii vede ca pe fiinte complete, perfecte, ce stiu totul si ce ii pot oferi totul. Nu dureaza mult pana ce aceasta imagine se schimba, odata ce copilul descopera ca parintii sai nu sunt perfecti, ca nu stiu tot, ca nu ii pot oferi tot si ca au defectele lor. Iar aceasta descoperire dezamagitoare poate face copilul sa isi judece si critice parintii, deoarece acestia nu se potrivesc imaginii sale initiale.
Diferentele intre oameni sunt o sursa a judecatii, criticii si a respingerii
Cand observi o persoana, diferentele intre tine si aceasta ies in evidenta si constituie o prima sursa a judecatii si a criticii tale asupra persoanei respective. Diferentele intre parinte si copil (date de varsta, de personalitate) sunt un motiv pentru care copilul judeca si da vina pe parinti: „de ce nu ma poti intelege?”…
Emotiile negative dau nastere la critici
Copilul se confrunta cu diferite emotii negative in legatura cu parintii sai: furie, ciuda, invidie. Iar atunci cand o persoana iti naste emotii negative, se modifica modul in care o privesti: cauti sa gasesti ceva gresit, ceva rau la acea persoana, pentru a putea arunca asupra sa nasterea emotiilor tale („ma simt asa din cauza ta”).
Propriile defecte si greseli sunt atribuite circumstantelor exterioare
In procesul formarii si mentinerii stimei de sine, o persoana atribuie des propriile defecte si greseli unor circumstante exterioare si unor persoane din jur, pentru a scapa de propria sa responsabilitate in defectele si greselile sale. De aici, copilul va judeca si da vina pe parinte pentru diverse defecte si greseli proprii: „sunt asa din cauza ta”, „tu m-ai facut sa…”, „din cauza ta nu am reusit” etc..
Conflictul cu formele de autoritate este universal
Parintii sunt prima si cea mai importanta forma de autoritate in viata copilului, iar razvratirea si conflictul cu autoritatea este o tendinta universala – si este si radacina judecatilor. Formele de autoritate nasc diverse emotii: admiratie; resentiment; respect; frica; rezistenta; ele nasc sentimente ambivalente: admiratie si in acelasi timp respingere.
In formarea ca individ independent, fiinta se razvrateste – activ sau pasiv
Impotriva formei de autoritate; isi valideaza sinele rezistand in fata autoritatii, provocand-o, judecand-o si respingand-o. Fiinta se formeaza de sine statatoare respingand autoritatea, puterea altora asupra sa si proclamandu-si propria putere asupra sa. Este un proces de formare a individului care se „apara” de autoritatea care il controleaza si vrea sa fie independent, cu drept de a avea control asupra vietii sale.
