Din momentul în care copilul tău a păşit pragul şcolii, interesele şi cercul lui de cunoştinţe se diversifică şi se lărgeşte. Mediul şcolar, cu evenimentele şi actorii lui capătă o importanţă din ce în ce mai mare pentru el. Percepţia pe care ceilalţi, colegi şi profesori, o au despre el are de asemenea o însemnătate majoră, conturându-i o imagine despre sine care se poate întâmpla să-i placă sau nu, conformă realităţii sau nu.
Desigur, dacă e să stabilim o ierarhie, părerea profesorilor contează în primul rând şi pentru copil şi pentru părinţii lui. Ea se impune şi se transmite şi colectivului de elevi din care face parte copilul; şi, mai mult decât atât, opiniile profesorilor despre un elev sau altul se reflectă atât în evaluările şcolare, cât şi în creionarea viitorului posibil al copilului, fiind vizate profesia pe care ar putea s-o îmbrăţişeze, aptitudinile şi comportamentul lui social.
Relaţiile copilului cu profesorii sunt de obicei cele impuse, create de profesori. Dacă ne referim la raportul unui elev cu profesorii lui, în mod cert cel care stabileşte genul de relaţie, cel care e în măsură să schimbe datele situaţiei, cel care decide totul e profesorul. În cadrul acestei relaţii, cel care deţine puterea este adultul, profesorul, persoana care educă şi instruieşte în acelaşi timp. De aceea el impune regulile, copilul nu face decât să se supună lor.
Schematizând, putem detecta trei situaţii, trei feluri de relaţii posibile create între profesori şi elevii lor, copiii noştri. Prima, care bucură pe părinte şi îl face să se simtă mândru de copilul lui este aceea în care elevul se numără printre „favoriţii” profesorului. A doua, mai des întâlnită şi mai puţin îmbucurătoare pentru părinţi, este aceea în care copilul nu este decât un elev oarecare în masa de elevi, capabil atât de performanţe din când în când, cât şi de eşecuri repetate. Și ultima, de nedorit, în care copilul se află în situaţia de a fi antipatizat de profesorul lui, chiar nedreptăţit sau persecutat.
Vom analiza pe rând aceste situaţii, încercând să detectăm ce anume a determinat dominanța fiecărui tip de relaţie, dacă s-au făcut greşeli şi de către cine, dar mai ales cum se pot ele corecta în avantajul copilului şi spre binele lui.
Menţionăm de asemenea că plecăm de la premiza că părintele e în cunoştinţă de cauză, că deţine informaţiile necesare în ceea ce priveşte relaţia copilului său cu un profesor sau altul. Presupunem că părintele îşi cunoaşte copilul, îi cunoaşte atât punctele tari cât şi vulnerabilităţile şi este în măsură să indice preferinţele, proiectele şi idealurile copilului său, sprijinindu-l cu toate puterile pentru îndeplinirea lor.
Primul tip de relaţie, cel în care copilul este sau pare să figureze printre favoriţii profesorului este teribil de avantajos şi pentru elev, şi pentru părinte. Profesorul pare să aprecieze munca şi rezultatele şcolare ale acestui elev, aşadar evaluările sunt pozitive, de bun augur pentru viitorul copilului. Dacă succesul şcolar se bazează pe o performanţă reală, nici profesorul, nici părintele nu au de ce să fie îngrijoraţi; pentru profesor, a lucra cu un posibil discipol care confirmă este o satisfacţie profesională, pentru părinte este un semnal că nu va avea probleme de orientare profesională cu copilul său.
Problema apare atunci când profesorul greşeşte şi evaluează pozitiv un elev care nu merită. O poate face din incompetenţă, o poate face pentru nişte avantaje obţinute de la părinţi, ceea ce e şi mai grav. Părintele, oricum ar fi, trebuie să fie conştient că nu e spre binele copilului său să fie supraevaluat. Notele trebuie date pe merit, iar a crea o imagine falsă despre cunoştinţele şi pregătirea elevului este dăunător. Pentru confortul psihic al copilului trebuie luate măsuri pentru remedierea situaţiei, atât de către părinte, cât şi de profesor. A străluci pe merit este o mândrie şi o recunoaştere a muncii depuse, dar a fi lăudat fără a o merita este o fraudă şi, la un moment dat, tot vei fi demascat şi cântărit la valoarea reală.
A reprezenta pentru profesor un anonim într-o masă informă, fără nume şi fără merite deosebite, nu e o situaţie care să mulţumească pe nici un părinte, atunci când e vorba de copilul său. Sunt destul de dese cazurile în care profesorul, din lipsă de timp, de preocupare sau pentru că omeneşte nu e posibil din cauza numărului mare de elevi, nici măcar nu cunoaşte numele elevului, îl evaluează în grabă şi nu-i acordă îndrumări şi atenţie. Nu putem vorbi aici despre o vină a copilului; chiar timid, retras, necomunicativ, elevul trebuie cunoscut, provocat să participe la activităţile şcolare şi evaluat în consecinţă.
Nu există elev care să fie slab la toate materiile. Consolarea părinţilor stă de multe ori chiar în această situaţie în care, dacă are rezultate slabe la ştiinţele exacte, copilul performează la cele umaniste, sau invers. Profesorii trebuie să dovedească răbdarea şi tactul necesar pentru a descoperi punctele tari ale elevului. După aceea, încurajat şi susţinut şi de părinţi, copilul va căpăta încredere în forţele proprii şi va obţine rezultatele dorite.
Poate nu întotdeauna la vârf, poate nu întotdeauna performanţa vizată, dar eforturile elevului trebuie apreciate şi recunoscute. Profesorii nu trebuie să „împrumute” unii de la alţii judecăţi şi verdicte despre elevii lor. Dacă ia notă mică în teză la franceză, nu e obligatoriu să ia la fel şi la engleză; poate copilul dovedeşte abilităţi reale de a învăţa limba engleză, dar profesorul se grăbeşte şi nu are răbdare cu el! Totul depinde, deci, de modalităţile folosite pentru a fi pus în valoare, căci nu există elev care să nu performeze, măcar la nivel mediu, la nici o materie!
Sunt, din păcate, cazuri în care profesorii dovedesc aversiune, antipatie faţă de unii elevi. Unii au acest sentiment fără nici o explicaţie, alţii invocă lipsa de disciplină, de atenţie sau de respect a elevilor, alţii au această reacţie motivată de unele amănunte de ordin fizic, familial sau social ale elevului. Trebuie spus clar şi categoric că o asemenea atitudine nu e de tolerat din partea nici unui profesor, care se presupune a avea şi cunoştinţe de psihologie şi pedagogie. Părinţii trebuie să ia rapid măsuri pentru protejarea copiilor lor în asemenea cazuri, iar profesorii trebuie să-şi corecteze comportamentul. La şcoală nu se duce război împotriva niciunui copil, nu se discreditează şi nu se marginalizează nici un elev.
Armonioasă sau mai puţin plăcută, relaţia elevului cu profesorii lor trebuie construită de aşa natură încât să le permită amândorura să-şi atingă scopurile pentru care se află acolo: profesorul să predea, iar elevul să înveţe.
