Adesea se spune că părintele este acela care îşi pregăteşte copilul pentru viaţă, pentru viitor. Aşa şi este, pentru că cine poate fi mai motivat, cine poate avea intenţii mai bune faţă de un copil decât părinţii lui? Nu există părinte care să nu viseze pentru copilul lui tot ce este mai bun, nu există mamă sau tată care să nu lupte pentru ca toate visurile copiilor lor să fie îndeplinite.
Aceste lucruri fac parte din misiunea de a fi părinte, sunt o datorie morală şi o muncă fără odihnă a cărei răsplată va fi fericirea copilului lui. A veghea să crească, să se dezvolte, să evolueze, să-şi contureze caracterul, să-şi modeleze comportamentul, să-şi aleagă preferinţele, valorile, toate acestea fac parte din această misiune extraordinară pe care şi-o asumă un părinte.
Când se gândeşte la viitorul copilului său, un părinte are întotdeauna, mai mult sau mai puţin, creionat în minte acest viitor care pare îndepărtat atunci când îşi priveşte bebeluşul, sau copilaşul care merge la grădiniţă, sau elevul din prima bancă de la şcoală. Părinţii ştiu că timpul trece repede, iar ei trebuie să fie pregătiţi; aşadar ei ştiu sau speră, bănuiesc deja cum va arăta copilul lor, ce profesie va avea, unde va locui, ce viaţă de familie îşi doresc etc…. Şi pentru a fi îndeplinite aceste dorinţe, părintele trebuie să ia anumite măsuri din timp, ceea ce numim „a pregăti copilul pentru viaţă”. Ce înseamnă asta?
Alături de suportul material şi afectiv pe care părinţii trebuie să-l ofere copiilor lor, ei trebuie să aibă grijă să le dezvolte anumite aptitudini care să le asigure reuşita în viaţă.
Aceasta cu o condiţie: părintele să-şi cunoască foarte bine copilul, fără a face greşeala de se identifica cu propriul copil; părintele nu trebuie să-i dorească neapărat ceea ce el n-a avut. Judecăţile de genul: „Eu n-am avut o maşină, tu o să ai…” sau „Eu n-am reuşit să mă fac medic, sau avocat, sau fotbalist, tu o să te faci…” nu trebuie să existe. Fiecare este o induvidualitate, cu alte calităţi şi alte visuri, aşadar copilul nostru nu este o copie a noastră trasă la indigo!
Să-i dorim deci binele, acel bine pe care el însuşi şi-l doreşte şi să-l ajutăm, să-l sprijinim, să-l ghidăm de aproape pentru a reuşi în viaţă şi pentru a deveni întocmai persoana care doreşte să devină.
Ce aptitudini trebuie să dezvoltăm la copiii noştri pentru a avea succes în viaţă?
Aptitudinile intelectuale şi cele fizice, cele generale şi cele specifice, toate trebuie să se bazeze pe unele caracteristici înnăscute ale copiilor, care trebuie dezvoltate şi care, combinate, vor contribui la realizarea activităţilor din viitoarea viaţă de adult cu randament şi cu succes.
Inteligenţa este o primă aptitudine, cu caracter general, care are o importanţă deosebită pentru afirmarea personalităţilor. Ea face posibilă şi dezvoltarea unor alte aptitudini, intelectuale sau de altă natură, aşadar asupra dezvoltării ei trebuie să insiste toţi părinţii. Toţi ne dorim copii deştepţi, trebuie deci insistat asupra muncii intelectuale constante, continue, care dezvoltă capacităţile intelectuale şi de memorie, de spirit de observaţie şi de limbaj. Toate acestea vor asigura o reuşită sigură copiilor noştri şi vor înlesni dobândirea unor alte calităţi atât de necesare evoluţiei lor.
Lectura, studiul susţinut la şcoală şi în timpul efectuării temelor, vizionarea programelor de popularizare ştiinţifică, muzeele, cercurile ştiinţifice, concursurile şcolare şi academice, toate acestea şi multe altele ajută la dezvoltarea potenţialului de inteligenţă al copiilor noştri. Inteligenţa este înnăscută, dar ea se dezvoltă şi capătă o importanţă deosebită pe tot parcursul vieţii, ajutând individul să evolueze, să se adapteze, să progreseze.
Abilităţile de comunicare, capacitatea de a te face plăcut, agreat de toată lumea este un lucru care asigură cu certitudine succesul în viaţă. Indiferent ce profesie va alege, în ce mediu social va trăi, a şti să te faci acceptat şi agreat este o calitate care are o mare importanţă. Inteligenţa, rapiditatea în gândire şi în luarea deciziilor, capacitatea de adaptare, de identificare a problemelor şi soluţiilor sunt aptitudini care dezvoltă abilităţile de comunicare.
Nimeni nu trăieşte singur, deci a şti să interacţionezi cu semenii tăi, a te pune în valoare pentru a te bucura de sprijinul lor este o aptitudine mai mult decât necesară. Bineînţeles, alături de un bagaj de informaţii şi cunoştinţe absolut necesar, aceasta asigură o viaţă socială reuşită şi exercitarea unei profesii cu succes.
Capacitatea de a te descurca, de a-ţi asigura recunoaşterea meritelor prin afirmarea spiritului de independenţă este şi ea necesară. Părintele trebuie să fie atent ca dependenţa de mediul familial să nu fie atât de puternică, încât să împiedice copilul să se afirme şi să evolueze de unul singur în alte medii şi alte situaţii sociale. „Cocoloşirea”, răsfăţul excesiv, protecţia exagerată dăunează copilului; lăsaţi-l deci, puţin câte puţin, să facă faţă evenimentelor de unul singur, să-şi identifice vulnerabilităţile şi punctele tari. Va căpăta încredere în propriile forţe, va şti cum să procedeze în variate situaţii, va fi puternic şi plin de energie şi voinţă în atingerea ţintelor pe care şi le-a propus, iar asta îi va asigura succesul.
Aptitudinile fizice trebuie şi ele dezvoltate: rezistenţa, obişnuinţa de a face mișcare, acestea contează pentru o sănătate fizică impecabilă, pentru însuşirea unui regim de disciplină şi rigoare folositor în toate domeniile.
Aptitudinile specifice, fie că sunt ele artistice, tehnice, sportive sau filozofice, trebuie şi ele exploatate şi dezvoltate şi pot constitui chiar cărămizile pe care să puteţi clădi viitorul copilului. Nimic nu e mai de dorit decât ca viitoarea profesie a copilului să aibă la bază un talent, o vocaţie, aşa cum nimic nu e mai de invidiat decât să faci în viaţă ceea ce îţi place mai mult. Atunci când profesia devine vocaţie şi chemare, poţi spune că ţi-ai atins un ideal. Şi ce poate dori un părinte mai mult?
