Probabil orice părinte al unui adolescent a ajuns la momentul în care ridică din umeri neajutorat şi îşi spune: „gata, mă dau bătut, nu am ce-i face”! Confruntările cu un adolescent furios sunt extrem de frustrante: nu îl poţi face să te asculte şi simţi că nu mai ai nici un control, orice mijloace ai folosi; mai mult, devii şi tu furios şi chiar rănit de atitudinea şi vorbele pline de mânie ale copilului.
Adolescentul furios parcă doreşte să te confrunte, sfideze şi enerveze, parcă acesta este scopul său prim. De multe ori, comportamentul sau vorbele sale par pline de ură faţă de tine, părintele său. Şi parcă îţi vine să renunţi pur şi simplu, să nu te mai străduieşti să comunici cu acesta, deoarece simţi că uşa spre comunicare este închisă (mai degrabă trântită!).
De unde se naşte furia adolescentului?
Se vorbeşte în nenumărate articole despre perioada dificilă de tranziţie care este adolescenţa; prins între copilărie şi maturitate, confruntat cu atâtea schimbări şi provocări, împărţit între nevoia încă existentă de afecţiunea şi ocrotirea părintească şi nevoia nouă de a se separa de părinţi, de a îşi declara independenţa cât mai limpede – acesta este adolescentul.
Probleme de identitate („cine sunt”, „ce mă defineşte”), probleme de separare („aş vrea ajutorul părintelui, dar trebuie să dovedesc că mă descurc singur, că sunt independent”), probleme de sens şi scop („ce voi face cu viaţa mea”), probleme de relaţie (acestea fiind şi cele mai spinoase, în special primele relaţii romantice, ce aduc dezamăgiri crunte adesea).
Ceea ce este bine de reţinut e faptul că furia se naşte din alte emoţii, fiind o emoţie secundară; atât părintele, cât şi adolescentul trebuie să caute rădăcina mâniei simţite. Furia provine adesea din frică sau frustrare.
Adolescentul furios trebuie să se întrebe: „în ce situaţii simt că mă înfurii?”; „mă simt doar furios sau temător sau rănit?”; „în ce situaţii simt că nu am control?”; „cum îmi exprim mânia şi mă ajută?”; „pe cine sunt cu adevărat furios şi din ce motive?”; „mă controlează emoţiile, sau le controlez eu pe ele?”; „încerc şi ştiu cum să-mi comunic eficient emoţiile, nevoile sau apelez mereu la furie?”. Ideea este că furia este doar o cale (negativă şi ineficientă) de a exprima o emoţie şi există şi alte căi mai eficiente.
Nu putem ignora furia, nici să o reprimăm, dar o putem exprima în moduri care să conducă spre conştientizarea şi confruntarea problemei care a stârnit-o. Părinţii pot ajuta, cu calm şi muuultă răbdare (!) un adolescent să se autodescopere, autoanalizeze şi să afle rădăcinile furiei sale.
Atenţie! Ca reacţie la manifestările neplăcute de furie adolescentine, orice părinte are instinctul de a se mânia la rândul său, de a ţipa, acuza, răni; aceasta închide uşa comunicării şi duce la un ciclu nesfârşit. În plus, când părintele se înfurie şi ţipă la rândul său, copilul nu ascultă, ci ripostează şi sfidează în continuare; a intra în război cu adolescentul înseamnă deja a pierde.
Nici a ignora complet adolescentul furios nu este cea mai bună soluţie, deşi ai fi tentat să faci aceasta. Ignorându-l, se va simţi şi mai frustrat, exclus, ceea ce va duce la alte şi alte manifestări agresive.
Furia adolescentului se poate manifesta în două feluri – putem vorbi de agresivitate pasivă, atunci când copilul ignoră părinţii şi-i sfidează refuzând să se conformeze cerinţelor lor şi regulilor; şi agresivitate activă: ţipete, violenţă fizică (îndreptată nu spre părinţi, ci sub forma agresării altor copii sau a vandalismului).
Poate că cel mai important lucru pe care părinţii ar trebui să îl reţină este: oricât te înfurie sau te răneşte adolescentul, nu trebuie să iei actele şi vorbele sale personal (nici măcar atunci când zbiară isteric „te urăsc, aş vrea să mor/să mori”). Este greu, dar ca adulţi trebuie să realizăm că aceste răbufniri nu arată ceea ce copilul chiar simte (adesea îi pare rău pentru ce i-a scăpat pe gură, deşi mândria îl face rareori să-şi ceară scuze), ci provin din furia necontrolată care îl face să vrea să sfideze, să rănească, pentru ca şi alţii să se simtă aşa cum se simte el.
De multe ori, tu ca părinte nici nu eşti cauza mâniei sale, dar eşti din păcate ţinta sa, cel găsit vinovat, responsabil. Dar tocmai de aceea nu trebuie să spui „mă dau bătut” şi să renunţi la copilul tău, la încercările de comunicare, ci să te străduieşti să îl ajuţi să se descopere şi autoanalizeze.
