Mulți părinți sunt probabil de acord în teorie că este preferabil să-i lăsăm pe copii să ia decizii pe cont propriu, să le încurajăm astfel independența, experiența de viață și încrederea în propriile abilități. Însă în practică, le fel de mulți părinți nu reușesc să stea deoparte și să-i lase să decidă singuri pentru ei, mai ales cand li se pare că hotărarea copilului ar fi una greșită.
Părinții au adesea ideea că ei ar ști mai bine decat copilul lor ce are el nevoie și ce ar trebui să facă. De la lucruri mici, precum ce alimente ar trebui să mănance, ce jocuri ar trebui sau nu să joace, ce filme/cărți etc. sunt sau nu potrivite, ce haine să îmbrace. Și pană la lucruri importante, precum ce prieteni sunt potriviți, ce școală sau universitate este cea bună (greu de crezit, dar chiar și ce soț/soție este conform/ă așteptărilor lor).
Cu cat copiii cresc, deciziile devin mai importante. Iar unii părinți nu renunță niciodată să împingă în “direcția bună” viața lor (adică direcția aleasă de ei), să-i convingă, constrangă chiar să facă așa cum li se zice. Sunt adulți de peste 40 de ani ce continuă să fie dădăciți de către părinți (“îți spun eu ce să faci/ îți explic eu cum să faci”). Pe de altă parte, un adult are adesea puterea să aleagă la final ceea ce vrea el și nu ce i se impune; dar copiii nu au această opțiune.
De ce părinții doresc să își impună propriile alegeri copiilor și nu-i lasă să decidă singuri?
♦ Pentru că e în natura părinților să considere că ei, ca oameni experimentați, știu logic ce e mai bine pentru copilul lor.
♦ Pentru că într-un fel sau altul simt că sunt îndreptățiți să hotărască pentru copilul lor (“eu te-am făcut, eu stabilesc ce faci”).
♦ Pentru că vor să-l protejeze și cred că copilul ar face lucruri ce-l pun în risc (părinții văd adesea pericole peste tot).
♦ Pentru că unele decizii pe care le-ar lua copilul li se par bizare, de neînțeles pentru ei, nonconforme cu ideea lor despre cum ar trebui să fie lucrurile.
♦ Pentru că alegerea copiilor li se poate părea greșită în sensul că nu îi va duce departe în viață.
♦ Pentru că unii au nevoie să-i controleze pe cei din jur, astfel obținand iluzia că lumea este previzibilă și lucrurile pot fi ținute sub control.
Dar…NU este corect ca părinții să ia deciziile în locul copiilor: nici ce activități să facă, nici ce haine să poarte, nici ce prieteni să aibă, nici ce domeniu să studieze. Sigur, unele lucruri trebuie ținute în frau: doar pentru că la 16 ani copilul vrea să conducă un scuter, nu trebuie să-i respectăm pur și simplu decizia – este riscant. Dar nici nu putem să negăm și să ignorăm ce-și dorește copilul, mai ales cand ajunge la varsta la care poate se gandi și el la riscurile implicate. În special nu este corect ca părinții să stabilească viitorul copiilor – este viata lor, nu a părintelui!
Părinții ce sunt super-protectivi și care supraveghează constant și controlează ceea ce fac copiii cresc o persoană care va deveni dependentă de decizia altora, care nu va avea încredere în propriile puteri și care nu va învăța să fie responsabilă, avand în vedere că nu a fost expusă urmărilor unei decizii greșite, ci a făcut mereu ce i s-a spus.
Poate că părinții doreau să protejeze copilul, să îi rezolve problemele, să îl adăposească de greutăți, dar orice copil trebuie să învețe să facă față și singur vieții. Și aceasta nu se poate dacă nu-i lăsăm să ia singur decizii, chiar dacă se dovedesc greșite.
Un copil ținut mereu sub aripa protectivă și dominatoare a părintelui va fi nesigur pe sine, imatur și incapabil să se descurce în multe situații fără a cere ajutor și ghidare din partea cuiva care i se pare că are mai multă autoritate. Va fugi după sprijin la orice greutate și adesea va crea relații de prietenie și iubire în care este pasiv, dominat de celălalt (de aceea ajunge des în relații abuzive). Există tineri de peste 20 de ani care vin la examene și interviuri de muncă cu părintele!!!
Așa cum pe vremea cand era mic era obișnuit ca părinții să aleagă pentru el, lucrurile nu se schimbă mult – eventual, găsesc o altă persoană care să le controleze viața. Pe de altă parte, copilul încurajat să ia propriile decizii va crește cu încredere în sine și în capacitatea sa de a alege; se va simți tratat ca o persoană capabilă și se va simți un membru egal în familie; va învăța să fie mai responsabil, să știe că urmările unei alegeri tot el le va resimți; va descoperi mai multe despre sine, despre cine e el; dar și părintele va descoperi cine este copilul său.
De exemplu, o mamă povestea că fiul ei de 9 ani stransese niște bani în pușculiță și nedorind să-i zică ce să facă cu ei, i-a lăsat libertate de decizie. Copilul a luat banii cu care inițial dorea să-și cumpere un tricou de firmă (nu era ce ar fi vrut mama lui, dar a fost de acord să facă ce vrea). Dar, ajuns la mall, copilul a văzut o femeie cu un bebeluș care cerea de mancare; s-a hotărat pe loc să-i dea jumătate din banii lui stranși așa greu și și-a luat un tricou mai ieftin. Mama sa a rămas atat surprinsă, cat și mandră de această alegere.
Iată cum ne pot uimi copiii dacă-i lăsăm să gandească și să aleagă singuri, în situațiile care nu le-ar pune în pericol bunăstarea.
