Instituția căsătoriei este veche de secole, însă iubirea dintre două persoane a devenit un motiv suficient de serios pentru căsătorie abia începând cu secolul trecut.
Încă de la începuturi, căsătoria a reprezentat un mijloc care servea bunăstării economice și sociale, creării de alianțe sau o cale diplomatică de rezolvare a unor conflicte. De cele mai multe ori, aceasta se realiza nu din dorința partenerilor, ci a șefului de trib, a regelui ori a stăpânului de pământ sau a părinților.
Semnificația și ritualul căsătoriei s-au schimbat și ele de-a lungul timpului. Primele relații de rudenii se formează încă din perioada preistorică. Căsătoria apropie triburile între ele, eliminând tensiunile, și le ajută se se apere împreună de invazia altor triburi sau să se ajute în caz de foamete și alte dezastre naturale.
În Antichitate, unirea dintre două persoane devine tot mai mult un mijloc de asigurare a statutului social, prin intermediul căruia sunt încheiate afaceri și se semnează tratate de pace. Majoritatea căsătoriilor erau aranjate și se obișnuia ca soțul să fie mai în vârstă decât mireasa, care era căsătorită de foarte tânără. Poligamia era des întâlnită, iar în Egiptul Antic era foarte obișnuit incestul între frați, care asigura continuitatea familiei regale.
Căsătoria era o instituțe foarte respectată, dar în care femeia nu avea nici un cuvânt de spus. Procreerea și ducerea numelui tatălui mai departe erau unele dintre motivele de bază ale unei căsnicii, însă, în același timp, era obișnuit și chiar așteptat ca un bărbat să umble cu amante sau cu băieți mai tineri.
În Grecia Antică, moștenirea era esențială. Dacă se întâmpla ca tatăl familiei să moară fără moștenitori, atunci una dintre surori era forțată să se căsătorească cu cea mai apropiată rudă de sex masculin, asigurându-se astfel că numele va fi transmis mai departe, chiar dacă aceasta era deja căsătorită.
În Roma Antică, statutul social era asigurat și prin schimbarea nevestelor. Este cunoscut cazul omului de stat Marcus Porcius Cato, care a divorțat de soția sa, Marcia, și a măritat-o cu Hortensius, care nu avea moștenitori. După moartea acestuia, Marcia s-a întors la Cato.
În această perioadă apare obiceiul inelului de logodnă, care simbolizează uniunea pentru toată viața. Purtat la mâna stângă, se credea că de la inel pornește o venă care duce până la inimă.
În Evul Mediu, căsătoria continuă să asigure puterea, bogăția și statutul social. Împăratul Iustinian încearcă să dea o lege care să-i permită să se căsătorească cu Teodora, fostă actriță, lucru extrem de nepopular la vremea aceea. Mai târziu, primul împărat roman, Carol cel Mare, declară poligamia ca fiind ilegală.
În următoarele secole, biserica creștină capătă un rol important. În 866, papa Nicolae I face o declarație prin care insistă asupra căsătoriilor de comun acord între soți. Mai târziu, biserica romano-catolică dă un decret prin care cere oamenilor să obțină binecuvântarea clericilor în caz de uniune sexuală. Decretul nu este respectat de majoritatea oamenilor, astfel că apar numeroși copii ilegitimi. Ca răspuns, biserica interzice membrilor regali dreptul la divorț fără un motiv intemeiat. Mai târziu, membrilor clerului catolic li se interzice căsătoria.
Începând cu secolul al XII-lea, căsătoria începe să fie realizată în prezenta unui preot. Totuși, abia cu un secol mai târziu ceremonia începe să fie oficiată de un preot. Prin Decretul lui Grațian (Decretum Gratiani – 1140), căsătoria capătă caracter formal. Dacă până atunci era suficientă simpla prezență a viitorilor soți pentru a arăta că sunt de acord cu căsătoria, de acum aceștia trebuie să își dea acordul verbal și să consume căsnicia pentru ca aceasta să fie validă.
Biserica interzice căsătoria între rudele de gradul I sau a celor prin alianță și deseori pornea investigații pentru a se asigura că astfel de condiții sunt respectate. Oamenii de rând nu se puteau căsători fără o licență de căsătorie. Printr-un decret dat în 1344, proprietarul pământului sau stăpânul moșiei, devine cel responsabil de alegerea soțului sau a soției. Țăranii care doreau să se căsătorească cu persoana aleasă de ei erau nevoiți să plătească o taxă.
În urma Conciliului de la Trento, din 1563, căsătoria devine una dintre cele șapte taine ale bisericii. Reforma protestantă încearcă să diminueze rolul bisericii în favoarea guvernului și nu consideră căsătoria ca fiind una dintre taine. Martin Luther schimbă regulile instituite până atunci și permite căsătoria între persoanele care sunt rude. Pe de cealaltă parte, Biserica catolică decretă că unirea dintre două persoane trebuie să se facă în fața preotului și în prezența a doi martori.
Până la acea perioadă, căsătoria se realiza pe viață, în afara cazurilor de deces. În 1670, parlamentul englez permite primul divorț, din motive de adulter. Prin decretarea Legii Mariajului Clandestin din 1753, statul începe să se implice în căsătorie. Se specifică că biserica nu poate avea un cuvînt mai greu de spus decât statul în ceea ce privește uniunea dintre două persoane. Viitorii căsătoriți vor fi nevoiți să obțină aprobare legală, să facă un anunț formal și să fie uniți de un ministru, altminteri trebuiau să plătească o amendă, iar căsnicia era anulată.
Începând cu secolul al XIX-lea apare procesul de divorț, care putea fi intentat doar în caz de adulter, cruzime, bigamie, incest, sodomie sau cruzime din partea unuia dintre soți. Abia din 1969, soții pot divorța de comun acord.
În epoca victoriană, dragostea începe să devină un motiv suficient pentru căsătorie. Căsătoriile sunt tot aranjate, însă femeile încep să fie curtate. De asemenea, acestora li se permite printr-o lege dată în 1882 să își păstreze bani pe care i-au câștigat sau moștenit. Pe măsură ce distanța dintre clasele sociale se micșorează, întemeierea unei familii nu mai are doar baze financiare și sociale, iar procreerea nu mai este percepută ca o obligație. Metode rudimentare de contracepție încep să fie folosite, chiar dacă acestea sunt aprobate abia la jumătatea secolului al XX-lea.
Din 1920, rata divorțurilor crește, iar persoanelor de diferite religii li se permite să se căsătorească. În timpul anilor ‘50, se dezvoltă așa zisul „cult al domesticității”, prin care viața de familie este pus pe primul loc, iar datoria femeii este aceea de a sta în casă și a se îngriji de soț și de copii. Această practică este risipită odată cu răspândirea celui de-al doilea val feminist, când emanciparea femeilor schimbă rolul acestora în societate.
În Statele Unite ale Americii, căsătoria devine un drept fundamental și încep să fie permise căsătoriile interrasiale.
Începând cu anii ‘90, căsătoriile între persoanele de același sex devin legale în mai multe state.
