Iată o practică care pare din ce în ce mai des folosită de către unii părinţi, care doresc ca odrasla lor să-şi asume responsabilităţi în familie: îl plătesc ca să facă o treabă sau alta. O mămică povesteşte: „Sâmbăta, ca să-şi facă ordine în cameră, să-şi aşeze cărţile şi jucăriile, îl plătesc pe Ionel cu 20 de lei. E foarte mulţumit că poate câştiga bani, pe care îi poate cheltui după aceea cum doreşte el.”
Este de înţeles că acel copil este mulţumit de faptul că primeşte bani; însă el primeşte bani pentru o treabă pe care ar fi trebuit să o facă oricum, pe care ar fi trebuit să fie obişnuit să o facă, care şi este de fapt responsabilitatea lui.
Mamele care folosesc această cale pentru a-şi convinge copiii să facă treabă îşi pot pune întrebarea: „Dar tu ceri cuiva bani pentru că găteşti, speli, întreţii curăţenia în toată casa, faci piaţa şi te ocupi de toţi membrii familiei?” Pentru că ar trebui, dacă aplicăm aceleaşi reguli…
Metoda acesta de a obişnui copilul cu asumarea responsabilităţilor, cu munca şi cu îndeplinirea sarcinilor ce revin fiecăruia nu este întocmai indicată. Nu negăm faptul că a arăta copilului că pentru ceea ce munceşti primeşti bani este benefic. A-i imprima respectul pentru banii munciţi şi respectul pentru munca cinstită şi plătită are o mare importanţă. Dar acestea ar trebui să fie sarcini pe care copilul şi le asumă suplimentar, tocmai pentru a câştiga bani; e vorba de un job în timpul liber, sau în vacanţe, de treburi în plus şi nu de responsabilităţile obişnuite care îi revin în familie, alături de ceilalţi membri ai ei, pentru buna funcţionare a acestui mecanism complex.
Dacă ne dorim de la copiii noştri să fie responsabili şi să-şi asume îndeplinirea unor treburi în casă, participând astfel la activitatea familiei şi la întreţinerea unei atmosfere normale, destinse, de echitate şi afecţiune în sânul ei, acest lucru trebuie demarat de la vârste foarte fragede. Munca în familie, alături de ceilalţi membri ai ei, trebuie să devină o obişnuinţă şi trebuie realizată cu consecvenţă, de bună voie. Iar aceste condiţii nu pot fi îndeplinite decât dacă copilul este educat în acest spirit de la o vârstă mică.
Munca, orice gen de muncă, este grea. De fapt, nimănui nu-i place să muncească, dacă e să fim sinceri. Dar a munci este o necesitate, o obligaţie, o regulă, şi toată lumea trebuie să se supună acesteia. Acest lucru trebuie explicat copilului, care desigur, vă întreabă: „De ce te duci la serviciu?”
Dar în ceea ce priveşte muncile în cadrul familial, lucrurile pot sta diferit. Copilului, atunci când va fi în stare să înţeleagă, trebuie să i se explice că mama şi tata merg la serviciu ca să câştige banii necesari tuturor, dar acasă toată lumea munceşte pentru familie, pentru membrii ei. A întreţine ordinea în casă, a asigura hrana familiei, a îndeplini diferitele sarcini care vizează curăţenia şi integritatea îmbrăcămintei, a celorlalte accesorii vestimentare, a obiectelor personale ale fiecăruia, acestea sunt treburi care trebuie îndeplinite de către toţi membrii familiei.
Mai există încă familii în care mama, soţia, se ocupă de toate. Ea este menajera, bucătăreasa, spălătoreasa tuturor. Nu este normal; nu este corect şi nu este echitabil. Nici nu este o dovadă de respect şi de afecţiune din partea soţului şi copiilor ei. Alături de ea, în toate treburile casnice, ca şi în toate deciziile luate, trebuie să se implice şi partenerul ei, dar şi copiii.
Ce treburi, ce responsabilităţi putem da copiilor?
În funcţie de vârsta copilului, el poate fi rugat să participe la diferite treburi casnice şi convins să-şi asume puţin câte puţin diverse responsabilităţi. Înainte de toate, trebuie să existe regula „lucrurile trebuie puse la locul lor, după ce le-am folosit”. Dacă se va respecta această regulă de timpuriu, se vor limita dezastrele, adică dezordinea şi starea de neglijenţă care există de multe ori în casele în care cresc copii.
A pune jucăria la locul ei pe etajeră, hăinuţa în cuier şi cartea în bibliotecă îl va ajuta pe copil să crească respectând ordinea lucrurilor şi munca celorlalţi. De asemenea, a face ordine, mai întâi între jucăriile şi cărţile proprii, după aceea în cameră şi alte locaţii din casă este o responsabilitate pe care şi-o poate asuma copilul de la vârste mici.
O activitate foarte atractivă pentru toţi copiii, mari sau mici, este aceea de a participa la aşezatul mesei şi mai ales la pregătirea hranei. Copiii pot fi rugaţi să aşeze tacâmurile, să spele legume, să frământe aluat pentru propria plăcintă, să decoreze prăjiturile, să condimenteze mâncarea şi s-o aşeze pe farfurii, să strângă tacâmuri şi farfurii la sfârşitul mesei şi să ajute la spălarea lor etc.
Activităţile care se desfăşoară în bucătărie au importanţă pentru viaţa familiei şi copiii simt asta; a fi şi ei cooptaţi în aceste misiuni care le par pline de mister şi esenţiale pentru toată lumea le sporeşte încrederea în sine, le dă sentimentul că sunt persoane la fel de importante ca şi cei maturi. Oricum, bucătăria este de multe ori „inima” casei, locul unde există afecţiune şi intimitate, căldură şi înţelegere. Copiii trebuie integraţi şi ei în viaţa familiei şi prin responsabilităţile care li se pot da în acest spaţiu special.
Activităţile din curte, grădină, terasă sau balcon le putem organiza împreună cu copiii mai mari. Tot ei se pot ocupa de dusul gunoiului, de supravegherea fraţilor mai mici, de cumpărături simple, din locaţii apropiate reşedinţei lor.
Oricare ar fi responsabilitatea pe care i-o repartizăm, copilul trebuie să înţeleagă că acea activitate e necesară pentru familie, că toată lumea are ceva de făcut, că ceilalţi membri ai familiei îi vor fi recunoscători pentru ceea ce face. Activităţile casnice pe care le desfăşurăm împreună cu copiii sunt binevenite, deoarece întăresc legăturile de afecţiune şi sentimentul de respect pentru munca pe care toţi o depun pentru bunăstarea familiei.
