În fiecare familie apar probleme, nu există în realitate acel tip ideal de familie, în care toți sunt mereu fericiți și zburdă veseli îmbrățișându-se unul pe celălalt constant! Apar diferențe de opinii, apar neînțelegeri, apar conflicte și frustrări. Este un fapt normal, însă a a fi o familie fericită în viața reală implică tocmai abilitatea membrilor de a se confrunta cu aceste probleme și de a nu le lăsa să distrugă relațiile de familie.
Cine poate spune oare că nu a întâmpinat niciodată probleme în relația cu un alt membru de familie? Există diferite tipuri de relație între membri și nu este întotdeauna ușor să fie armonioase; relația dintre cei doi parteneri, relația dintre bunici și părinți, relația dintre părinți și copii și cea dintre copii, fiecare implică uneori unele probleme.
Posesivitatea
Este uneori greu de evitat: persoana privește un membru al familiei sale ca fiind al său, aproape ca și cum are drepturi complete asupra sa. În relațiile părinte-copil, această posesivitate excesivă se recunoaște în atitudini precum controlul excesiv („faci doar ce-ți zic eu”) și mentalitățile de tipul „eu te-am făcut, eu te omor”.
Părintele crede uneori că are drepturi complete asupra copilului său și că îi poate controla toată viața, fiind îndreptățit să facă orice decizii în locul său; însă nu este chiar așa, copilul este o ființă, nu o proprietate! În relația dintre parteneri, posesivitatea este întâlnită la fel de des, unii gândind în mod greșit că, odată căsătoriți, celălalt este doar al său și nu mai are nici un fel de libertate personală. Este o problemă care va conduce la o alta:
Sufocarea
În relațiile de familie, nu rareori o persoană ajunge să se simtă sufocată de ceilalți. Între părinți și copii, cei din urmă ajung să fie exasperați de nevoia părintelui de a ști și de a controla totul și de apropierea excesivă, de încălcarea intimității personale (părintele care își “bagă nasul în toate” crezând că așa este normal). Între cei doi parteneri, unul poate ajunge ușor să se simtă sufocat de lipsa timpului pentru sine și a unui spațiu personal. Trebuie să ne amintim că orice membru al familiei, mare și mic, va avea nevoie de un spațiu al său și de puțină intimitate. Apropierea prea mare strică…
Ierarhia
Nu prea există familie în care toți membrii să fie egali și să se poarte unul cu celălalt ca atare. Se creează în mod natural ierarhii, unii având poziții de superioriate. În mod natural, părinții sunt cei care conduc și care iau decizii, copiii cei care ascultă și execută; dar această situație, normală când este moderată, poate depăși limitele, părinții crezând că au dreptul să fie șefi absoluți, conform mentalității “copilul trebuie să asculte, nu să vorbească”.
În cazul relației dintre parteneri, ierarhia creată duce la multe probleme; în mod normal, cei doi ar trebui să fie parteneri, așadar egali; însă de câte ori se întâmplă așa în realitate? Va fi de cele mai multe ori un șef, cel care are puterea și care conduce. Iar situația va provoca frustrări celuilalt, în special dacă ierarhia nu este justă (de exemplu, ca în familia tradițională, unde bărbatul era șef necontestat doar pentru că era cel ce aduce banii; însă soția sa era cea care avea de fapt grijă de familie).
Această problemă, de superioritate și putere, apare chiar în relațiile dintre bunici și părinți: primii consideră deseori că experiența le oferă dreptul să intervină și să ia decizii în locul părinților, tratându-i uneori ca și cum au rămas tot niște copii!
Competiție și gelozie
Sunt două probleme care apar extrem de frecvent în relațiile dintre copii, dintre frați. Ce frați nu intră în competiție (pentru atenția părinților, pentru a demonstra cine este mai bun și mai deștept etc)? Iar gelozia apare des, în special când părinții fac greșeala să arate o preferință pentru unul dintre copiii lor.
Împărțirea responsabilităților în familie
Probabil că nu există familie în cadrul căreia să nu apară probleme legate de responsabilitățile fiecăruia. Întotdeauna cineva va ajunge să simtă că este cel care face totul – sau aproape totul. Copiii sunt uneori învățați să aștepte și să ceară, fără a contribui ei înșiși la treburile casnice, fără a își asuma vreo responsabilitate (vi se pare cunoscută replica “mama, mi-e sete, adu-mi tu un pahar cu suc, că eu mă uit la film”?).
Nu este mereu vina copiilor: părinții îi învață astfel, menajându-i și făcând mereu toate treburile casei în locul lor; logic că și la vârste mari ei rămân leneși. În ceea ce privește relația dintre parteneri, deși a trecut de mult vremea când femeia era o casnică gospodină, ea rămâne deseori cea care trebuie să se ocupe de casă, ceea ce o stresează în mod natural: dacă ambii parteneri lucrează, de ce doar unul se ocupă și de treburile casnice? Bineînțeles că nu se întâmplă astfel în orice familie, însă rămâne o problemă frecventă care duce la acumularea de frustrare.
