A încerca să comunici cu copilul, a fi atent, a fi empatic, a fi apreciativ și a încerca să înțelegi ce simte copilul tău și de ce simte astfel sunt indicii că ești un părinte foarte bun. Însă chiar și cel mai bun și iubitor părinte, chiar și cel mai informat părinte poate greși. E omenește și deseori comunicarea cu un copil este anevoioasă, e o cale înțesată cu obstacole. Intenția cea mai bună se poate întoarce împotriva ta!
Predicile și sfaturile
Nu vrei decât să îi arăți calea cea bună, să îi spui ce ar fi corect și bine să facă într-o situație sau alta. Ca părinte, ți se pare normal să știi mai multe și să îndemni, să sfătuiești, chiar să ții câte o predică despre ce e bine și nu, despre ce trebuie făcut. Însă predicile (“trebuie să faci X pentru că așa e frumos”/ „e datoria ta să…”) și sfaturile („ascultă ce spun, că știu cel mai bine”/ „eu cred că ar trebui să…”) pot face copilul să se împotrivească, în loc să-l facă să asculte.
Aceasta în special atunci când sunt rostite cu o anume atitudine superioară, a celui ce le știe pe toate, sau cu o atitudine de neclintit, aspră. Copiii simt uneori că părinții nu se încred în propria lor capacitate de a gândi, judeca, lua decizii și de a se comporta adecvat (trebuie să asculte mereu de alții și să facă ce vor și ce fac alții – ce este „bine”). Mesajele de tip „trebuie”, în special, îi fac să refuze îndemnurile sau predicile. Copiii bombardați cu sfaturi părintești constant pot ajunge, de asemenea, să nu se încreadă ei înșiși de judecata proprie și capacitatea lor de a hotărî și de a acționa, venind mereu la adult pentru ghidare.
Lecțiile de logică și analiza copilului
Mulți părinți buni apelează la argumente logice în discuțiile cu copilul, prezentând obiectiv situațiile și mulți încearcă constant să analizeze vorbele și comportamentele copilului, să găsească explicații, motive, să diagnostice. Ceea ce este perfect, însă în cadrul comunicării directe cu un copil poate să fie o alegere neinspirată. Copilul refuză adesea cel mai logic argument („trebuie să faci X deoarece e sănătos pentru …”/ „ai greșit când ai… pentru că…”); comunicând, copilul face apel la emoțiile lui, iar dacă părintele se limitează la argumente logice, raționale, poate să nu ajungă nicăieri.
În plus lecțiile îi fac câteodată sfidători: „credeai că nu știu și eu asta?” sau „nu-mi pasă”. De asemenea, analiza copilului în discuția cu el („nu vrei să faci X pentru că te simți…”/ „faci mereu Y deoarece vrei atenție” etc.) îl face să se simtă ca obiect de studiu! E bine că părintele interpretează și analizează, însă comunicarea cu copilul nu e ședință de psihanaliză, astfel că e de preferat să se abțină de la expunerea analizei și să asculte, să întrebe, să răspundă la mesajele transmise pe moment de copil și emoțiile pe care le conține mesajul.
Consolarea
În unele situații, părintele chiar nu știe cum să-și ajute copilul, așa că recurge la consolări de tipul „sunt sigur că se rezolvă”/ „totul va fi bine”. Însă pe moment, copilul se simte supărat, trist, speriat, descurajat și aceste replici în comunicare nu ajută. Uneori, copilul crede chiar că părintele nu înțelege deloc situația sau că părintelui nu îi pasă de ceea ce simte el. E ca și cum îi spui: „nu te simți trist/speriat/nervos”!
Laudele
Cum, chiar și laudele pot fi greșeli? Câteodată – mai ales când părintele nu face decât să laude și să laude. În primul rând, când un copil se simte prost, timid, urât, o laudă de tipul „ești foarte inteligent”/ „ești perfect așa cum ești”/ „pentru mine ești cel mai frumos”, poate trezi ostilitate. Aceasta deoarece copilul vede că nu asculți cu adevărat ce îți spune – faptul că are o nemulțumire, o problemă cu sine și că ar vrea să găsească soluții.
În aceste momente, nu are nevoie de laude false, ci are nevoie în primul rând să vorbească cu cineva care ascultă cu atenție și empatie. În al doilea rând, laudele exagerate de față cu alți copii sau adulți îl fac adesea pe copil stânjenit, jenat. În al treilea rând, laude pentru orice îl fac să creadă că orice face e bine, că nu trebuie să se străduiască.
