Greșeli frecvente ale părintelui în comunicarea cu copilul său – sfaturi demne de ținut minte

0
1039
Comunicarea cu copilul
Comunicarea cu copilul

Câți părinți nu și-au spus exasperați: “orice încerc, pur și simplu nu mă înțeleg cu acest copil!?”… Deseori, copilul simte că părintele nu-l înțelege și invers. Dar de ce se vorbește despre greșelile părintelui? Copilul nu greșește la rândul său? Logic: un copil este câteodată imposibil, îi lipsește maturitate, rațiune, empatie, înțelegere și obiectivitate…

Însă…de aceea este copil – are multă vreme până ce va ajunge la o dezvoltare psiho-socială completă. El nu are abilitățile de comunicare pe care le poate avea un adult. De aceea, este încă o sarcină a adultului, a părintelui, cea de a lucra la dezvoltarea personală, mai ales la abilitățile sale de relaționare și comunicare.

Conștient sau nu, toți facem mici greșeli în cadrul interacțiunii cu ceilalți, toți recurgem la căi de comunicare care, în loc de a o încuraja, o blochează sau o fac negativă. Părinții, la fel ca orice altă persoană, nu aleg uneori calea cea mai adecvată de a comunica cu copiii lor.

Greșeli frecvente ale părinților în comunicarea cu copiii:

Amenințarea sau prevenirea: „vezi tu ce pățești dacă…”/ „nu primești nimic până ce…”/ „iei bătaie dacă…”.

Sigur, uneori nu mai știi ce să spui pentru a îl convinge pe cel mic să asculte și să nu o mai facă pe nebunul… Nu înseamnă că ești părinte rău, însă calea amenințării nu este cea mai adecvată. De ce? În primul rând, copilul învață că trebuie să facă ce îi spui de frică. Dar nu frica este calea de a îl face să asculte! De asemenea, amenințările îl fac să se simtă inferior și ostil față de adult (similar cu pedepsele fizice). A amenința înseamnă a transmite doar ceea ce vrei tu de la el, ca și cum doar aceasta contează, ca și cum doar ce zici și ce vrei tu contează, în timp ce el nu contează. În plus, amenințările îl pot face sfidător: “așa spui? Hai să vedem dacă chiar așa va fi dacă nu te ascult!”… Ce copil nu face din ciudă și resentimente exact ceea ce e prevenit să nu facă?

Ordinele sau comenzile: „fă ce zic eu acum”/ „taci și vino la masă imediat”/ „nici să nu îndrăznești să…”.

Cum să faci copilul să te asculte? Ei bine, oricât de sigură poate părea calea aceasta, cea de a îi ordona categoric, pur și simplu nu merge! De ce? Copilul se simte dominat, inferior, simte că dorințele și părerile sale nu au nici o importanță. Cum va reacționa? Va porni un război cu părintele dictator! Copiii care se ceartă cu părinții lor sunt adesea cei amenințați și cei cărora li se ordonă întotdeauna.

Criticile și învinuirea: „nu ești în stare de nimic”/ „știam eu că nu pot să mă încred în tine”/ „e vina ta că…”.

Criticile și învinuirea copilului au efecte mai severe decât ai putea crede. Ce spune părintele are o greutate majoră asupra imaginii de sine a copilului. Iar un copil care aude adesea că părintele îl crede leneș, prost, incapabil etc. va ajunge să creadă la fel. Mai mult, va ajunge să se ferească de comunicarea cu adultul, să se ascundă, temându-se de critică și învinuire. Un copil căruia i se repetă că e rău, prost sau obraznic ajunge să se simtă astfel și chiar să se poarte conform acestor idei.

Citește și:  Iluzii optice animate cu percepția culorilor: vezi cum funcționează acestea

Ridiculizarea și rușinarea: „cu ce te îmbraci, arăți ca naiba”/ „te crezi deștept vorbind așa?”/ „nu vezi că te porți penibil?”/ „încearcă să nu mă faci de râs”/ „mie mi-ar fi rușine să…”.

Alături de diferite invective și porecle (prostuțule, grăsuțule, aragaz cu patru ochi etc), părintele trebuie să se ferească să-și ia în râs sau ridiculizeze copilul. Acesta se va simți inferior, inadecvat, chiar neiubit. În plus, naște resentimente și îl face pe copil să-și urască părintele.

Interogatoriul: „ai terminat ce ți-am spus să faci, ia să văd”/ „arată-mi cât ai reușit să faci până acum”/ „cu cine mergi acolo, să verific…”.

De la sine-înțeles că fiecare părinte trebuie să știe ce face copilul său și trebuie să aibă un control asupra acțiunilor acestuia. Dar autoritatea de părinte trebuie să fie cât mai subtilă. A vorbi, a comunica cu un copil nu înseamnă a îl interoga. A verifica constant și a pune întrebări sub formă de interogatoriu transmite lipsa ta totală de încredere și îndoiala ta. În special atunci când chiar verifici deoarece vrei să îl prinzi cu greșeala! De multe ori, copilul se simte amenințat când este chestionat la sânge și chiar dacă nu a făcut o greșeală, are tendința instinctivă de a se apăra, de a se ascunde.

Condescendența: „ei lasă, o să vezi și tu când mai crești că nu contează”/ „de asta ești supărat? Ce copil ești!”/ „chiar crezi că are importanță ce spui?”.

A te purta ca și cum problema unui copil nu contează (pentru că din perspectiva ta de adult ea nu contează) este unul din cele mai rele lucruri posibile. Deoarece pentru el contează. Contează și reacția ta. Când copilul vine la tine cu o problemă, ia-i dilema în serios. Altfel, se va simți inferior, rănit.

Amânarea: „ chiar nu vezi că sunt ocupat acum?” / „vorbim, dar când am puțin timp”/ „șșșșșșșt…nu acum!”.

Sigur, câteodată ești prins până peste cap cu treburi și griji. Dar a ignora copilul, a îl amâna nu face deloc bine. Este atât de greu să îi dedici măcar câteva minute, lăsându-l să-ți spună ceea ce dorea? Amânarea îl face să simtă că nu este la fel de important ca altele, să se simtă respins. Nu te mira dacă apoi nu mai vrea să vorbească cu tine!

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.