Viata ne aduce povesti mai impresionante decat orice fictiune. Viata vine cu clipe frumoase si clipe grele – sa citim povestea trista a unei mame care a realizat ca a gresit prea tarziu si sa invatam din aceasta (va multumim pentru mailurile trimise; pentru a impartasi cu noi mai multe povesti din viata voastra de familie, asteptam mail pe contact@familist.ro).
Am implinit 50 de ani. E o varsta frumoasa, la care nu spun ca viata s-a sfarsit, dar la care, vrei, nu vrei, faci un bilant si privesti inapoi. Am avut o viata buna si ca multi altii, cred ca, daca as trai-o din nou, n-as schimba multe – in afara de cea mai mare greseala pe care am facut-o. Sunt casatorita, am doi copii, un baiat si o fata. Sunt regrete care nu-mi dau pace. Simt ca, intr-un fel sau altul, daca ele n-ar exista, m-as simti in sfarsit impacata, asa ca m-am hotarat sa vi le impartasesc si sa va sfatuiesc sa nu faceti aceleasi greseli ca si mine.
Ma credeti sau nu, viata trece foarte repede. Se aduna atatea amintiri frumoase, atatea evenimente de neuitat si ai dori sa ti le aduci aminte mereu. Dar, la fel, greselile facute te bantuie si nu-ti dau pace si te gandesti continuu ce bine ar fi fost daca nu le-ai fi facut. Si sunt momente, ca acesta, in care fac bilantul vietii mele, cand greselile devin mai importante si mai grele decat reusitele si bucuriile.
Daca ma intreaba cineva care este cea mai mare durere din viata mea, pot raspunde fara ezitare: baiatul meu a plecat de acasa la 18 ani si de atunci nu a mai revenit, nu mi-a mai vorbit, nu m-a mai cautat. Stiu ca e bine acolo unde e, aflu de la rude si cunoscuti vesti despre el, dar el nu mi-a mai vorbit de atunci. Ce-am gresit? De fapt, nu e vorba numai de o greseala, ci de un sir de greseli. Daca nu le-as fi facut, acum baiatul meu era cu mine, imi vorbea, iar eu n-as mai fi avut sentimentul de vina pe care il am.
Sa va povestesc. Alin a fost intotdeauna un copil deosebit. Retras, putin timid, nu avea mai deloc prieteni. De la varsta mica, scoala ii inspira mai mult repulsie decat atractie. Eram, pe atunci, foarte ocupata cu serviciul meu. Seara, cand ajungeam acasa, nu ma interesa decat daca s-a facut lectiile. Copiii stateau cu mama mea, ea le gatea si ii supraveghea ziua. Speram ca insuccesul scolar al lui Alin e o etapa trecatoare. La sedintele cu parintii, si eu si sotul meu ii pasam doamnei invatatoare toata responsabilitatea privind situatia scolara a lui Alin. Dar cu el n-am discutat niciodata. Nu l-am intrebat niciodata ce se intampla la scoala. Si orice ne-ar fi spus, noi am fi avut mai multa incredere tot in ce ne spunea doamna invatatoare.
Si anii au trecut, la gimnaziu Alin a inceput sa aiba cand rezultate mai bune, cand mai slabe. Dar noi am continuat sa stam de vorba numai cu dirigintele si profesorii. Acum, cand imi aduc aminte, nu-mi vine sa cred: cum am putut ignora atat timp problema copilului meu, cum m-am putut comporta de parca el nu ar fi fost prezent, cum nu am vazut prin ce traume trecea si ce mult suferea? Poate el mi-a cerut ajutorul, dar eu nu am simtit. “E doar un copil, ce stie el?”, asa cred ca am gandit mereu. De mai multa incredere trebuie sa se bucure cei adulti, nu?
Era sanatos, era normal din toate punctele de vedere. Insa doar cand se juca cu sora sa mai mica era cu adevarat bucuros si fericit. Si cu singurul lui prieten, vecin cu noi, cu Dan, vorbea si povestea tot timpul. Noi, parintii lui, n-aveam timp de asta. Pe langa intrebarea “Ce-ai facut azi la scoala?” la care, de multe ori, nici nu asteptam raspunsul, pentru ca noi oricum treceam pe la scoala, rare erau momentele cand stateam de vorba cu el. “Ce vrei sa mananci, ce cadou vrei, te simti bine?” si atat.
Sigur, ieseam la plimbare in parc, mergeam la tara, dar… copiii se jucau impreuna (doar asa sunt copiii! ), iar noi ne vedeam de treburile adultilor.
Cred ca baiatul meu e foarte destept. A vazut cum m-am comportat cu el, a vazut ca nu incercam macar sa ma corectez, a vazut ca nu ii acordam niciun dram de incredere si de atentie reala. Si cred ca a hotarat sa ma pedepseasca, atunci cand va putea. A implinit 16 ani, pe urma 17 ani, era din ce in ce mai independent si hotarat. Stia sa se descurce si isi impunea punctul de vedere in orice situatie. Acum, la scoala, ni se spuneau lucruri bune despre el si noi eram mandri. Avea rezultate foarte bune la materiile care ii placeau si noi credeam ca noua ni se datoreaza succesul lui. Nu era asa.
Inainte de a implini 18 ani, chiar dupa examenul de bacalaureat, la care a avut rezultate bune, ne-a spus ca nu doreste nicio petrecere de majorat, asa cum organizasera toti colegii lui. Ne-a surprins, dar am fost de acord, scapam de o bataie de cap, nu-i asa? Nu l-am intrebat de ce, nu ne-am ingrijorat si, inca o data, n-am comunicat cu el. De fapt, el planuise in amanunt totul.
In seara zilei in care implinea 18 ani, am organizat o masa in familie. Noua ni s-a parut totul normal, eram veseli, faceam planuri la ce faculate sa se inscrie… El era foarte retinut, arata foarte matur, putin trist. Desi mi s-au adus multe, foarte multe fotografii ale lui de dupa data aceea, eu asa mi-l aduc aminte: trist, matur, acuzator.
Si ne-a povestit in acea seara: doamna invatatoare il persecuta, pur si simplu, cine stie de ce (si este o crima pentru un cadru didactic), pur si simplu nu il suporta, ii era antipatic. Il umilea, il pedepsea degeaba, il ironiza tot timpul si chiar lovea. De ce? Pe un copil, un elev? Eu nu am gasit nicio explicatie. Dar noi, parintii lui, nu am stiut nimic. La scoala nimeni nu ne-a spus nimic, desigur, el n-a indraznit, vazand atitudinea noastra. Copilul nostru a trebuit sa treaca singur prin acest calvar, sa lupte singur si sa reziste, iar noi n-am stiut nimic.
A avut probleme si cu colegii, care se luau de el in afara scolii pentru ca nu era ca ei. A trait o copilarie izolat de ceilalti si simtindu-se singur; si mai ales vazandu-si parintii mereu ocupati cu altele, mereu distanti si indiferenti. Pe masura ce ne povestea, am realizat ca spunea adevarul. Franturi de amintiri ne-au revenit in minte, totul se potrivea. Era adevarat, iar noi nu am fost alaturi de el, nici nu am vazut ce se petrecea. Ne povestea, dar era cumva detasat. Totul trecuse, depasise acea problema.
Am dormit foarte putin noaptea aceea, spre dimineata. Si, cand m-am trezit, baiatul meu plecase. Ma pedepsise. Daca eu l-am ignorat atata timp, daca nu l-am ajutat cand a avut nevoie, de ce sa nu plece? A lasat un gol imens. N-am repetat greseala si cu fata mai mica, dar asta nu repara nimic. Si ma gandesc, cat de putin trebuia sa fac ca sa il pastrez langa mine…
.){kind=link}
Ai regrete si te incriminezi degeaba si prea usor. Sunt forte multi care au fost tratati prost si foarte prost in scoala de catre unii profesori sau colegi si nu cred ca toti s-au „‘razbunat” intr-un fel.
Faptul ca nu ai intuit sau nu ai aflat prin ce trece baiatul este pentru ca erai ocupata sa asiguri cele necesare casei, cresterii celor doi copii si-ti faceai si datoria de parinte de-a tine legatura cu scoala.
Baiatul tau este ingrat si poate are nevoie de timp ca sa-si dea seama daca nu a facut-o deja, ca si parintii au limitele si grijile lor care-l includ si pe el. Nu este sigur ca se va intoarce la voi parintii si din rusinesi pentru ca timpul face ca ochii care nu se vad sa se uite dar si ca poate ramane ingrat….asa ca la 18 ani.
Faceti-va o viata frumoasa, bine ca este bine …macar nu te ingrijorezi si nu trai cu speranta ca va veni….asta sa fie razbunarea ta!