Divortul nu mai este astazi ceva iesit din comun si criticat, multe casnicii ajungand la acest sfarsit; sunt parinti care raman impreuna de dragul copiilor, pentru a le oferi o familie stabila si sunt parinti care realizeaza ca divortul este o alegere mai buna chiar si pentru copii. Decat sa creasca intr-un mediu ostil, poate ca este de preferat sa ramana doar cu unul dintre parinti… Va prezentam povestirea unei mame care a decis impreuna cu fostul ei sot ca divortul era singura optiune pentru a feri copiii de lucruri mai rele (va multumim pentru mailurile trimise; pentru a impartasi cu noi mai multe povesti din viata voastra, asteptam mail pe contact@familist.ro).
De ce am decis ca divortul este alegerea cea mai buna pentru noi si copilul nostru!
Nimeni nu vrea sa ajunga la divort si nimeni nu o doreste, in special cand are si copii. Aud si astazi de foarte multe persoane care raman casatorite pentru copiii lor, pentru a le da acestora macar iluzia de familie unita si intreaga. Insa stiti ce am observat eu? Copiii nu sunt prosti, nici orbi, nici surzi si inteleg cand ceva nu merge cum ar trebui intre parintii lor.
Am vazut pe pielea mea ca, atunci cand lucrurile devin urate intre tine si sot (sau sotie), copilul isi da seama si sufera. Nu-l poti pacali pe copil ca “totul este bine” si ca “mami si tati doar s-au suparat putin”! Copilul simte cumva si intelege ca nu este totul asa de bine precum ai dori tu sa-l asiguri.
Mai mult, atat eu, cat si sotul meu am ajuns cu greu la concluzia ca in situatiile urate, divortul este o alegere mai buna chiar si pentru copii. Da, bineinteles ca este de preferat ca orice copil sa aiba o familie intreaga si unita, bineinteles ca pentru copil (ca si pentru adulti) divortul este o durere, este o pierdere grea. Dar cateodata este singura cale de a proteja copilul de lucruri mai rele…
Ce poate fi mai rau pentru un copil decat divortul parintilor sai? In primul rand, violenta – cand relatia sotilor o ia pe o panta ostila, chiar daca e vorba doar de ceea ce se cheama “violenta verbala”, copilul stie si sufera din cauza acestei violente. Un copil poate fi ranit la fel de mult atunci cand isi aude parintii tipand si insultandu-se unul pe altul, ca si atunci cand parintele tipa chiar la el! Ce fel de familie mai este aceea, ce ii mai oferi copilului tau, cand el este nevoit sa traiasca inconjurat de ganduri rele si vorbe urate?
Dar mai este ceva rau pentru copil, in afara de ostilitatea parintilor; este vorba de indiferenta lor unul fata de altul. Caci oricat va straduiti amandoi sa ii aratati celui mic ca il iubiti, daca intre voi doi nu mai merge nimic, daca voi doi nu va mai iubiti unul pe altul, copilul o va sti si va suferi din cauza relatiei voastre atat de indiferente. Nu numai ca va suferi, ci se va infuria din cauza ipocriziei voastre: fata de el, mintiti si incercati sa pozati in doi parinti fericiti, cand realitatea este ca de fapt ati vrea sa nu va mai vedeti la fata unul pe altul…
Dar sa va spun exact cum am decis impreuna cu fostul sot ca divortul chiar era alegerea cea mai buna atat pentru noi, cat si pentru copil. Cam dupa 10 ani de casnicie si 8 ani de cand eram si parinti, lucrurile au luat o turnura urata intre noi – nu ne mai purtam ca sot si sotie de ceva vreme si nici macar prieteni nu mai eram. Nu mai vorbeam unul cu celalalt, mai degraba in fiecare seara fiecare isi vedea de treaba sa si se retragea in coltul sau.
Aceasta nu este casnicie. Si mirare, nu sotul meu a fost cel care a facut primul greseala – ci eu. M-am indragostit de un coleg de munca ce imi reamintea ca sunt totusi o femeie inca tanara si frumoasa; faptul ca ma voia era pentru mine afrodisiac. Nu m-am culcat cu el, nu la inceput, ci mi-am zis sa incerc sa vorbesc in sfarsit cu sotul meu, sa ii deschid ochii si sa-i arat unde a ajuns casnicia noastra. Poate ca mai aveam o sansa. Insa sotul meu nu a realizat subit ca trebuie sa facem ceva pentru a ne salva casnicia, ci s-a infuriat groaznic, m-a facut in toate felurile si a spus ca nu ma crede ca nu l-am inselat. El credea ca eu deja facusem ceea ce era in gandurile mele…
Ce a facut el? Mi-a “platit-o” – dupa cam o luna si ceva, a venit foarte satisfacut acasa si m-a anuntat ca s-a culcat cu o veche iubita (cred chiar ca a cautat-o pe femeie intentionat pentru a se razbuna pe mine!). De inteles, m-am infuriat.
Si de atunci, a urmat un an groaznic, amandoi fiind cat se poate de furiosi unul pe altul si profitand de orice sansa pentru a ne insulta si rani unul pe altul. Ce facea copilul nostru in tot acest timp? Ne observa si intr-o zi ne-a anuntat ca el nu mai mananca la masa cu noi, ca nu mai suporta sa stea in preajma noastra. Ostilitatea noastra l-a ranit si l-a facut si pe el un copil ostil, retras, care a inceput sa tipe la randul sau.
Ne-am dat seama, eu si sotul meu, cat rau ii facea copilului razboiul nostru; si copilul chiar nu avea nici o vina. Am vorbit, poate pentru prima oara de un an serios, matur si fara insulte si am hotarat ca nu este totusi bine sa divortam, ca este mai bine sa ramanem impreuna pentru cel mic. Si am facut un pact: orice problema avem, vom discuta cand copilul nu ne aude; de fata cu cel mic, ne vom purta de acum incolo impecabil, poiliticos, chiar vom incerca sa parem doi parinti fericiti.
Aceasta piesa de teatru a parintilor fericiti nu a mers, desi la inceput noi nu ne-am dat seama. La inceput, fiul nostru a parut uimit ca nu mai tipam, ca ne purtam politicos si ca totul era in regula. Insa in doar cateva luni, intr-o seara la masa, copilul s-a ridicat in picioare si ne-a strigat: “m-am saturat de asta, preferam cand urlati unul la celalalt, macar atunci nu minteati; de ce nu va despartiti odata, stiti ca asta o sa faceti”. Un copil de 9 ani si jumatate si-a dat seama de inselatoria noastra, si-a dat seama ca ne prefaceam si ca de fapt noi ne uram unul pe altul!
Astfel ca ceea ce a urmat a fost o discutie intre mine si sotul meu: amandoi stiam ca aceasta casnicie nu mai avea vreo sansa, ajunseseram sa nu ne mai suportam fetele. Amandoi preferam divortul, caci era mai bine decat sa ne inveninam vietile. Insa grija noastra era tot pentru copil. Eu am fost cea care a mers la el si care i-a zis ca, intr-adevar, eu si tatal lui ne-am gandit sa divortam. El, cu maturitate, insa si cu sfidare copilareasca, mi-a spus ca stia asta de multa vreme si ca nu trebuie sa o mai lungim doar din cauza lui.
Am decis intr-un sfarsit ca mai bine divortam pe cale amicala, copilul urmand sa se vada cat de des doreste cu tatal sau. Si stiu ca divortul chiar a fost alegerea mai buna si pentru copilul nostru. Doar imi pare rau ca l-am mintit, ca ne-am prefacut si ca de atunci, el pare sa se fi inchis in sine, pare sa nu ne mai acorde la fel de multa incredere… Insa toate ranile se vindeca, asta o stiu…
