Un recent clip publicitar ne aduce aminte nişte cuvinte foarte amuzante, pe care poate chiar noi le-am pronunţat când eram mici, pe care le-am auzit de la copiii noştri sau de la alţi copii: „Lasă că mă fac eu mare şi voi mici!” Uşoara nuanţă de ameninţare a acestei propoziţii adresate unui adult care îl contrazice pe copil sau nu îi satisface o dorinţă este extrem de amuzantă, mai ales când înţelegem judecata lui, care inversează rolurile potrivit voinţei sale, deducând, logic, că dacă acum el este mic şi părinţii lui mari, atunci când el va fi mare, părinţii lui vor fi mici! Acest raţionament va fi uitat, desigur, între timp, după ce copilul va creşte.
Înţelegem din cele arătate mai înainte, dar şi din ceea ce ştim noi, din propria experienţă a copilăriei noastre şi din a cea a copiilor noştri, faptul că o dorinţă foarte importantă pentru orice copil este aceea de a fi mare; de a creşte mai repede, de a arde etapele, de a se maturiza peste noapte. Dorinţă paradoxală pentru adultul de mai târziu, care ar da orice să întoarcă anii copilăriei şi tinereţii…
Reîntorcându-ne la ideea că aproape toţi copiii vor să devină cât mai rapid oameni mari, remarcăm faptul că în toate jocurile lor ei imită acţiunile şi vorbele adulţilor. Fetiţele se joacă „de-a mama” legănând şi îngrijind bebeluşii de cauciuc, se rujează şi poartă pantofii cu toc ai mămicii, pe care o studiază şi o invidiază. Băieţii imită activităţile „eroice” ale bărbaţilor, împuşcând şi prefăcându-se că au maşini rapide, nave cosmice sau avioane supersonice. Nerăbdarea pe care copiii o au în aşteptarea momentului când vor deveni „oameni mari” dispare însă rapid în anii preadolescenţei, când sunt într-adevăr copleşiţi de probleme reale ale transformărilor suferite de corpul lor.
Visurile, idealurile şi proiectele de viitor ale unui copil repetă, toate, existenţele-model ale unor adulţi pe care îi admiră. De aceea la întrebarea „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”, ei răspund, invariabil, numind profesii ale unor persoane pe care le preţuiesc; părinţi, rude, profesori, cunoscuţi, sau, acum, în epoca modernă, vedete, persoane publice, celebrităţi. Ceea ce ei aleg sau preferă ca viitoare posibilă profesie a lor nu se pliază obligatoriu pe nişte date înnăscute, pe talente sau performanţe. Dacă o fetiţă spune că vrea să devină balerină, sau un băieţel vrea să devină astronaut, nu trebuie ridiculizate aceste vise ale lor.
De fapt, orice şi-ar dori copiii noştri nu trebuie luat în râs sau în glumă; e vorba de o primă reprezentare pe care ei o au despre locul lor în lume, aşadar e o chestiune foarte serioasă. Că această opţiune a lor se va schimba, e foarte posibil. Deocamdată, ceea ce putem face e să susţinem şi să încurajăm visul copilului, oricare ar fi acesta, să-l ajutăm să-şi clarifice opţiunile, în funcţie de ceea ce poate, efectiv, să fie ca viitoare persoană adultă.
În afara acestor visuri în care copiii se imaginează pe ei înşişi proiectaţi în viitor, ei au multe, multe alte dorinţe care sunt legate de lucruri cât se poate de concrete. Dulciuri, jucării, hăinuţe frumoase; nu există copil care să nu-şi dorească aşa ceva. Rolul părintelui este foarte important în acest sens, pentru că el trebuie să tempereze aceste dorinţe ale copiilor. Nu trebuie încurajată nici extravaganţa, nici luxul, nici excesele. Nu trebuie să oferim copilului chiar tot ce îşi doreşte. Răsfăţul fără limite, ştim cu toţii, este foarte dăunător. Din ceea ce îşi doreşte copilul alegem ceea ce este sănătos şi potrivit vârstei şi situaţiei, fără excese alimentare şi extravaganţe vestimentare.
Ce-şi mai doresc copiii? Să fie iubiţi, alintaţi, să fie în centrul atenţiei. Nu e semn de egoism, pentru că nu e premeditat, calculat, dar unui copil i se pare normal să i se acorde atenţie şi afecţiune. Şi aşa şi trebuie să fie. Un climat familial sănătos creează pentru copil acel mediu cald, propice, care îl ajută să se dezvolte, să se simtă bine. Un copil care se ştie iubit de ai lui va deveni un om adevărat, fără complexe şi frustrări.
Un copil marcat de lipsă de iubire, neglijenţă şi dezinteres va creşte neînţeles, jinduind după fericirea de care nu s-a bucurat şi urând pe cei din jur, vinovaţi sau nevinovaţi de aceste lucruri. Aşadar, copiii visează afecţiune, dacă n-o au, visează căldură sufletească, oferită de un adult, chiar dacă nu e vorba de părinţii sau de rudele lui. Ca orice pui, un copil are nevoie de ocrotire şi de iubire pentru a creşte.
Mai rar, există copii care îşi proiectează visuri şi idealuri care ţin de valori morale, de suflet şi de minte. Să devină mai bun, mai generos, să facă fapte bune, să ajute, să conteze pentru cei ai lui şi pentru ceilalţi prin ceea ce este şi prin ceea ce doreşte să devină. Nu e vorba, desigur, de un fel de misionariat, doar vorbim despre copii, dar astfel de dorinţe există şi trebuie încurajate. Un copil, oricât de mic, trebuie ajutat să perceapă valorile, ce e bun, adevărat şi frumos şi să le transforme în ţinte de atins în drumul lui spre viitor.
Visurile şi idealurile unui copil sunt de multe ori atinse de inocenţa caracteristică vârstei. Copilul nu a fost încă maculat de interese şi obiective materiale. Visele lui trebuie păstrate, respectate, iar dacă se întâmplă să nu se împlinească, măcar să devină amintiri frumoase.
