Nu e vorba de nici o exagerare: criza adolescenţei există cu adevărat, specialiştii vorbesc mult despre această problemă cu care toţi ne-am confruntat cel puţin o dată în viaţă. Tot aşa de adevărat e faptul acesta: cu un adolescent nu se poate comunica decât foarte rar, dacă el o permite, sau dacă ai o pregătire specială.
Ne amintim toţi de acea perioadă din viaţa copiilor noştri, ne amintim de asemenea şi cât de dificilă a fost chiar şi pentru noi înşine traversarea acelor ani ai preadolescenţei şi adolescenţei. Sigur, adultul de acum priveşte cu alţi ochi problemele adolescentului de altădată şi chiar nu-şi explică nici stările, nici comportamentul pe care l-a avut. Se poate întâmpla chiar să minimalizeze acele probleme, să le vadă la alte dimensiuni, nemaiînţelegând de ce un lucru sau altul declanşa tragedii, de ce adolescentul acela credea că are atâtea probleme… „Păi, gândeşte adultul, să vezi ce probleme ai acum!”
Da, adolescentul nu are de unde să ştie că problemele adevărate ale vieţii le întâlneşti la maturitate, că atunci se poate întâmpla să cunoşti dimensiunile tragediei şi ale disperării. Nu, adolescentul nu ştie aceste lucruri; el crede sincer că ceea ce i se întâmplă lui nu are egal, că totul e definitiv şi irevocabil, că suferinţele lui nu au sfârşit şi nici leac.
Imposibilitatea de a stabili un dialog cu un adolescent rezidă din tipul special de probleme cu care el se confruntă. Dacă adultul care încearcă să discute cu el nici nu le cunoaşte, nici nu le înţelege şi nu le percepe la adevărata lor valoare, atunci această încercare este sortită eşecului de la bun început. Cauza acestei crize prin care trece adolescentul o reprezintă schimbările fizice, emoţionale şi mentale care marchează această perioadă.
Adolescentul nu se mai recunoaşte, este şocat şi tulburat de o realitate crudă: copilul care a fost a dispărut şi i-a luat locul o persoană nouă, cu înfăţişare diferită, cu sentimente şi interese noi. Schimbările fizice datorate pubertăţii sunt cele mai evidente; dar apar, desigur, şi alte schimbări emoţionale, comportamentale şi mentale. Apar interesele legate de viaţa sexuală, relaţia cu lumea adulţilor devine complicată, pentru că adolescentul începe să-i judece pe adulţi, le refuză ajutorul şi se consideră pe sine însuşi un neînţeles şi o victimă.
Toate aceste fenomene îl determină pe adolescent să întrerupă comunicarea cu adulţii; în primul rând rupe relaţiile cu părinţii, dizolvă legăturile fizice şi psihice care au existat până atunci, se izolează şi preferă compania celor de aceeaşi vârstă. Părinţii nu mai reprezintă un model pentru el, se distanţează de ei, le cântăreşte cu severitate acţiunile şi vorbele, îi condamnă fără drept de apel în cazul unor greşeli. Dialogul, se ştie, este imposibil în această situaţie.
Adolescentul nu numai că se izolează şi nu mai comunică, dar manifestă totodată revoltă faţă de lumea adulţilor, ale cărei valori le contestă; se poate instala, de asemenea, plictiseala, refuzul de a se implica atât în activităţile şcolare, cât şi în cele familiale sau sociale. Depresia, angoasa şi tentativa unor activităţi extreme sau a suicidului apar uneori. Adolescentul poate demonstra violenţă, de cele mai multe ori verbală, poate dovedi extravaganţă şi exces de originalitate vestimentară sau comportamantală.
Este momentul în care ei simt că îşi pot defini identitatea prin anumite „mărci” fizice, corporale: se tatuează, îşi pun cercei în urechi, nas etc., când experimentează activităţi noi şi incitante, cum ar fi alcoolul sau drogurile, sporturile extreme, fascinaţia vitezei. Din dorinţa de a se rupe de autoritatea părinţilor şi de a-i înfrunta pentru a-şi dovedi independenţa, unii încearcă să fugă de acasă pentru a trăi pe cont propriu. Toate aceste manifestări ale adolescenţilor trebuie tratate cu maturitate şi responsabilitate de către adulţi, uneori cu sprijinul terapiei, pentru rezolvarea crizei şi declanşarea dialogului.
Este cât se poate de evident că adulţii – părinţi, profesori, prieteni şi cunoscuţi – trebuie să ia act de toate aceste schimbări prin care trece adolescentul. Aceste procese de schimbare trebuie cunoscute, acceptate şi asumate şi de către adulţi, dacă se doreşte depăşirea acestei crize fără repercusiuni majore asupra psihicului adolescentului. Şi mai ales dacă se doreşte găsirea şi practicarea unei căi de a comunica cu adolescentul, adultul este cel care trebuie să facă primul pas şi să-şi modeleze comportamentul pentru a obţine succesul scontat.
În afara problemelor evidente care sunt datorate crizei adolescenţei, există greşeli pe care le pot face adulţii care să blocheze comunicarea?
Sigur, există din păcate şi asemenea greşeli făcute de obicei de părinţi, de cei apropiaţi adolescenţilor, care îi determină pe aceştia să refuze dialogul. Neînţelegerea sau neaccceptarea problemelor adolescentului ca fiind reale pot bloca sau chiar anula comunicarea. „Nu te mai prosti”, „De ce te porţi aşa?”, „De ce nu vorbeşti?”, „Stai toată ziua în camera ta şi….” sau „ Petreci tot timpul cu… şi nu stai deloc acasă”; acestea sunt reproşuri care nu încurajează adolescentul să dialogheze. Dimpotrivă, simte dezaprobarea şi lipsa de disponibilitate în acţiunea de a-l susţine în această perioadă dificilă.
O greşeală frecventă făcută de familiile în care se află adolescenţi este aceea de a ridiculiza transformările suportate de copilul lor. O atitudine de neînţeles şi de condamnat, dar care se întâlneşte, cu toate acestea, destul de des atunci când părinţii nu sunt informaţi cât de periculoasă este o atare abordare a situaţiei. Schimbările fizice prin care trece adolescentul devin sursă de amuzament pentru unii membri ai familiei sau pentru rude şi cunoscuţi, iar izolarea acestuia este singurul mijloc de a contracara aceste „atacuri”, alături de revoltă şi sfidarea autorităţii parentale.
„Ce deşirat ai devenit… ce te-ai lungit” „Copilul ăsta mănâncă mai mult decât mine”, „Ce de bube ai pe faţă, fă şi tu ceva să-ţi treacă”… şi multe alte observaţii de genul acesta pot răni adolescentul şi-l pot îndepărta de cei dragi. Să vezi cum se râde de tine pentru că ai început o propoziţie cu glas mai gros şi dintr-o dată vocea te trădează şi vorbeşti piţigăiat, nu e deloc plăcut; te poate determina, chiar, să nu mai vorbeşti niciodată cu respectiva persoană sau să-i păstrezi aversiune o perioadă lungă de timp.
Mai sunt, de asemenea, cazuri în care adolescentul se simte exclus, îndepărtat din viaţa familiei şi atunci refuză în mod justificat comunicarea. Cei doi părinţi, văzând în copilul lor deja un tânăr ce-şi poate gestiona problemele, îşi modifică atitudinea faţă de el; nu-i mai acordă aceeaşi atenţie ca la vârsta copilăriei, se apropie mai mult unul de celălalt, excluzându-l prea devreme din acest mediu de care mai are nevoie. Sigur, cei doi vor rămâne singuri în ultimă instanţă, atunci când copilul lor va pleca, dar nu ei trebuie să dea semnalul acestei separări, lucrurile nu trebuie nici grăbite, nici influenţate în sensul acesta.
Efortul de a comunica cu adolescentul, chiar dacă e greu de întreprins, poate rezolva multe probleme înainte ca ele să ia o turnură neplăcută. Şi, mai ales, îi dau acestuia asigurarea că nu trece singur prin aceste încercări, că se bucură de întreg suportul emoţional şi material al celor apropiaţi; criza adolescenţei trebuie depăşită şi acea perioadă trebuie să fie cântărită ca una cu amintiri frumoase, unice şi definitorii pentru personalitatea noastră.
