“Soţul meu îmi repetă des că am o mare problemă – oricând mă întristează ceva, fie fug de la faţa locului, fie mă prefac că nu mă afectează cu nimic. Niciodată nu mi-am permis să plâng în faţa lui şi nici în faţa altcuiva. Şi asta pentru că de mică, părinţii îmi repetau că numai copiii mici neajutoraţi plâng şi că aceasta îi deranjează pe cei din jur, care toţi vorbesc urât despre plângăcioşi. Îmi ziceau să nu mai fiu aşa o plângăcioasă şi să mă port matur”…
„Nici azi nu pot să aţipesc în timpul drumului cu maşina, nu vreau. Ştiu că este stupid, însă îmi amintesc mereu cum, pe când eram copil şi mergeam cu maşina la bunici, eu adormeam, căci mi se făcea şi puţin rău. Iar tata, sora mai mare şi bunicii îmi spuneau mereu că sunt încă un copil mic, râdeau de mine că ce drăguţ sunt, că dorm ca bebeluşii. Dar eu nu doream să fiu copil mic, nu mai eram mic! De atunci îmi e ruşine să aţipesc precum copiii”…
Ce rol are de fapt ruşinea la copil? De ce un părinte – sau un alt adult – şi-ar ruşina copilul, de ce ar spune lucruri care-l umilesc sau îl fac să se simtă prost? Am văzut anterior două exemple în care părinţii nici nu ştiau ce efecte au vorbele lor asupra copilului. Nu contează cât de neimportant pare a fi – de exemplu, nu am putea spune că părinţii care râdeau de faptul că copilul aţipeşte ca un bebeluş erau părinţi ce doreau să îl facă să se simtă rău. Şi totuşi, copilul respectiv s-a simţit ruşinat!
Există cazuri mult mai evidente, în care părintele îşi umileşte sau ruşinează copilul pentru vorbele sau comportamentele sale. De câte ori nu auzim părinţi spunând copilului “încetează, te faci de râs în faţa lumii”, sau „copiii mari nu fac aşa ceva”, sau „nu te mai purta ca un prostănac/ ca un răsfăţat”, sau „nu mai fi atât de plângăcios”, sau „ce a fost în capul tău când ai făcut asta?”…
Vrând sau nu, un părinte poate să nască ruşinea copilului, care se va simţi umilit, cu atât mai mult cu cât replicile adultului sunt spuse în public. S-ar putea crede că este nevoie ca un copil să fie făcut să se simtă ruşinat, căci aşa învaţă ce este şi ce nu este acceptabil să facă şi să spună. De exemplu, dacă îl faci să se simtă ruşinat de faptul că plânge ca un copil mic, sau îl faci să se simtă ruşinat că şi-a pus mâna în nas, ai putea crede că este bine, deoarece a învăţat că nu trebuie să mai facă aşa ceva.
De fapt, un nivel de ruşine există la oricine. Însă ruşinea este învăţată social. Niciodată nu ne naştem cu ruşine, învăţăm de la ce ne spun alţii despre ce este sau nu ruşinos. Până la un grad, este un sentiment al conştiinţei de sine şi a ceea ce este acceptabil social. Ruşinea duce la respectarea normelor sociale, a regulilor comune în societate. Dacă nu ne-ar opri ruşinea, fiecare ar face diverse lucruri. Un nivel de ruşine funcţionează la a regla aşteptările în grup şi societate – toţi se aşteaptă să te porţi într-un fel anume, iar dacă încalci regulile nescrise, ceilalţi te fac să te simţi ruşinat.
Şi totuşi, copilul nu ar trebui să fie învăţat să respecte reguli şi cerinţe folosindu-se ruşinea ca metodă de disciplină. A îl face să se simtă ruşinat de ceea ce face sau spune înseamnă a îl face să se simtă prost şi să aibă o imagine negativă despre sine.
Ruşinea duce la ascundere, la îndepărtare, chiar la reprimarea emoţiilor. Copilul care învaţă că a face X sau Y este ruşinos, copilul care se simte luat în râs sau chiar umilit învaţă să se ascundă şi să nu fie deschis, să îşi reprime orice act care ar putea fi văzut ca fiind nepotrivit de alţii. Copilul ajunge să se controleze din frica de a nu fi numit plângăcios, obraznic, prostănac, bebeluş, leneş…
Disciplina este importantă, nici vorbă; însă nu este în regulă să disciplinăm un copil făcându-l să se simtă ruşinat, prost pentru ceea ce face, luându-l în râs, etichetându-l cu diverse porecle sau trăsături negative, umilindu-l de faţă cu alţii. Sigur, poate că apoi copilul se va feri să mai facă ceea ce a dus la ruşine; însă el se va simţi prost, rău, vinovat. Va învăţa nu că un comportament anumit nu este acceptabil, ci că el însuşi nu este acceptat.
