Există, din nefericire, numeroase cazuri de înstrăinare între membrii unei familii, între părinți și copii. Ce îi poate determina pe copii să ajungă să-și privească părinții dacă nu aproape ca pe niște străini, atunci ca pe niște oameni care nu merită afecțiunea lor?
Când ne gândim la înstrăinare, la o îndepărtare definitivă a unui copil de familia sa, ne gândim în general la acele îngrozitoare cazuri de abuz. Copilul abuzat, odată adult, rupe orice relație cu cei care l-au făcut să sufere. Însă realitatea este mult mai complexă și există diverse situații ce duc la distanțare și rupere a relațiilor.
Ce determină copilul să rupă relația cu părinții săi?
Părinții care nu-și cresc copiii. Părintele care se remarcă prin absența sa, care nu este mult timp lângă copilul său poate ajunge să descopere că acesta nici nu-l privește ca pe un părinte. A-ți lăsa copilul mult timp în grija altora îl înstrăinează pe acesta, îl face să se simtă nedorit, chiar și când situația o cere. Copilul îi va privi ca pe părinți pe aceia care îl cresc și care îi oferă timp și iubire. După cum ne spune Dorina:
„Nu pot spune că îi urăsc pe ai mei, dar nici că îi iubesc; eu de fapt am fost crescută până la vârsta adolescenței de bunicii mei, pe care i-am iubit. Tata a fost cea mai mare parte a copilăriei mele în penitenciar – dacă nu ar fi poze, nu mi-aș aminti mare lucru de el. Acum am auzit că a ieșit, dar nu vreau să îl caut și nici el nu m-a căutat. Mare iubire… Iar mama, mama a fugit cu cineva în afară, chipurile, să muncească și să-mi trimită bani. Venea de obicei o săptămână-două pe an să mă vadă și atât. Iar acum, ea îmi reproșează că nu trec pe la ea! Îmi pare rău, dar nu îi văd ca fiind cu adevărat părinții mei”…
Recăsătorirea bruscă a unui părinte după o traumă
Atât divorțul, cât și decesul unuia dintre părinți constituie o traumă pentru copil. Acesta are nevoie de timp și de iubirea celuilalt părinte pentru a își reveni. Uneori însă, părintele este copleșit de propriile sentimente și se gândește în primul rând la propriile nevoi, neglijându-și copilul. După cum ne spune Raul:
„Mama mea a murit când aveam 12 ani, a fost ceva groaznic, nu știam nimic, nu înțelegeam cum a putut să se întâmple așa ceva. Ce a făcut tatăl meu? S-a recăsătorit în mai puțin de un an! Am aflat brusc că o femeie străină îmi va fi „noua mămică”, să mori de râs!! Iar tata, poate pentru că nu știa cum, nici nu s-a chinuit să mă obișnuiască cu ideea, să îmi explice, să mă convingă să o plac pe această femeie.
A adus-o în casă și se aștepta ca eu să zburd de bucurie! Nu că am fi fost foarte apropiați înainte de moartea mamei, dar odată cu această căsătorie, totul s-a dus. În plus, ei prea puțin îi păsa de mine, mă privea de parcă eram pisica familiei. Înțeleg că el avea nevoie de o femeie, dar chiar după câteva luni de la moartea mamei mele? Chiar fără să-mi dea timp? Fără să îl intereseze cum mă simt eu, cum mă descurc eu? Trec pe la ei acum cam o dată pe an, de sărbători și atunci încerc să stau cât mai puțin. Nu vreau să am de-a face cu ei”…
Violența emoțională și/sau fizică în familie
Violența, de orice fel ar fi, nu face decât să înstrăineze copilul, să-l facă să rupă orice relație cu familia și să dăuneze enorm bunăstării sale psiho-emoționale. După cum ne spune Dan:
„Pe când eram mic, tata se îmbăta de parcă asta era slujba sa și venea des acasă pus pe ceartă. Mama îmi zicea că este doar o perioadă, că odată ce lucrurile vor fi mai bune (adică odată ce vom avea bani), nu se va mai purta așa. Dar cum să ne ajungă banii dacă el îi bea? Mă învățasem să stau cuminte în cameră pe când tata zbiera în bucătărie la mama.
M-a lovit în câteva rânduri și pe mine, dar cel mai oribil era să ascult cum țipă la ea și cum o lovește. Mi-am jurat că nu o să-l mai văd la față când scap din casa aceea. Poate cel mai rău este faptul că o uram și pe mama, eram furios și pe mama – știu că ea era tot victimă, dar o uram pentru că nu reușea să mă protejeze și pentru că nu făcea nimic ca noi doi să scăpăm de el”…
Indiferența, severitatea excesivă și critica părintelui
În multe articole se insistă pe faptul că și indiferența, neimplicarea părintelui poate avea consecințe la fel de grave precum violența. Iar indiferența împletită cu severitate și critică constantă duce la înstrăinare, la ruperea relațiilor. După cum spune Elena:
„Mama și tatăl meu a fost mereu exigenți și severi. Nici un gest sau cuvânt de iubire, totul ținea de obligațiile mele și de pedepse. Erau și foarte critici cu mine, ceea ce mă rănea – niciodată nu erau mândri, nimic din ce făceam eu nu era destul. Pe fratele meu, însă, îl tratau mai bine. Tata a murit pe când intram la facultate; nu am suferit mult, o spun cu regret. Era parcă nu am avut vreodată un tată; mai mult, m-am simțit puțin eliberată.
Curând după aceea, m-am măritat cu soțul meu; mama a țipat și țipat că nu este un bărbat potrivit, că o să regret (nu regret!), că vreau să plec departe și să o las singură. Da, voiam să plec cât mai departe de ea, sincer. Dar ceea ce m-a făcut să refuz să mai merg să o văd s-a întâmplat după ani întregi; ani în care continuam să o vizitez și să vorbesc cu ea. Soțul meu s-a îmbolnăvit. Aveam nevoie de bani și știam că mama îi are. Nu ne ajutase niciodată cu bani înainte (soțul meu era prea mândru să îi cerem și ea prea zgârcită). Dar acum lucrurile erau grave.
Așa că am mers la ea, i-am spus și i-am cerut bani cu împrumut. Răspunsul m-a îngrozit. Mi-a spus că nu are de unde și că noi doi ar fi trebuit la vârsta noastră să avem propriile economii. Mi-a spus că chiar bănuiește că o mint, că soțul meu nu are nimic, că vreau doar să fac rost de bani. Mi-a amintit că mi-a zis să nu mă căsătoresc cu el. Asta mi-a răspuns mama mea! De atunci, am rupt orice relație, nu vreau să aud nimic de ea. Chiar de și-ar cere scuze, nimic nu mai poate repara”…
