Am o relație cu un bărbat a cărui fiică mă urăște! Citește această poveste impresionantă

A-ți reface viața în urma unui divorț, în special a-ți aduna curajul de a căuta un nou partener este un lucru dificil. Odată cu începerea unei alte relații, pot apărea și diverse piedici: bagajul emoțional, obișnuințele și tabieturile la care nu poți renunța, împărțirea timpului și copiii. Vă prezentăm povestea unei femei care a găsit a doua oară dragostea, după un divorț dureros, dar care se confruntă cu o problemă ce pare fără rezolvare: fiica bărbatului pe care-l iubește nu o acceptă.

Am o relație cu un bărbat a cărui fiică mă urăște!

Am 38 de ani și sunt divorțată de 4 ani. La început, după divorț, credeam că asta a fost tot pentru mine, că am terminat cu relațiile cu bărbați pentru restul vieții mele. S-a dovedit că eram dramatică, căci oricât am suferit, cu timpul durerea a scăzut și am început din nou să-mi doresc iubire, să-mi doresc să am pe cineva alături.

Căsătoria mea nu a fost deloc roză – de la început am descoperit că eu și soțul meu nu ne potriveam. El era tipul de bărbat ambițios, inteligent, arogant și fără scrupule. Eu am fost dintotdeauna tipul romantic, idealist și care pune accent mai degrabă de bunătate, iubire și familie, decât pe realizări profesionale și materiale. Pentru că soțul meu nu era chiar tipul familist, nu am avut copii, deși mi-aș fi dorit atât de mult.

Însă el mă convingea mereu că încă suntem tineri, că este timp destul de a întemeia o familie. Până ce s-a despărțit de mine, zicându-mi că nu merge, că relația noastră a fost o greșeală. M-am consolat, ca orice femeie ce suferă, gândindu-mă că măcar a fost sincer și măcar nu m-a înșelat (din câte știu). Partea adevărată este că chiar nu mergea, chiar nu ne potriveam.

Timp de 2 ani mi-am lins rănile, apoi, nu vindecată, însă dorind să fac ceva, să ies din starea în care eram, am început să ies cu oamenii, să fiu dispusă să întâlnesc pe cineva. Ce și cine m-ar fi oprit? Am cunoscut vreo trei bărbați absolut groaznici, ceea ce m-a făcut să cred că nu mai este speranță. Dar acum un an, l-am întâlnit pe Ovidiu. M-am îndrăgostit așa cum credeam că doar fetele de 16 ani se pot îndrăgosti. Mă simțeam chiar penibil ca eu, femeie în toată firea, să am atâtea emoții și să mă port ca o copilă.

Și el s-a îndrăgostit de mine și totul părea perfect. El chiar este tipul de bărbat potrivit mie: visător, romantic, familist. Şi practic în același timp, care știe să fie și cu picioarele pe pământ. Când mi-a povestit despre decesul soției sale, mi s-a înmuiat inima. Când mi-a povestit despre cei doi copii – un băiat de 9 ani și o fată de 14 și despre cele patru pisici am crezut că visez. Este bărbatul acesta real și chiar mă iubește?

Am avut cele mai mari emoții când, după o lună de relație, am decis să merg la el acasă (ne întâlneam la mine în apartament) și să-i cunosc copiii. Eram mai emoționată decât fusesem la orice examen, interviu sau întâlnire. El îmi spusese să nu-mi fac griji, că totul va merge ca pe roate. Din spusele lui, băiatul era simpatic, deși cam obraznic, iar fata o dulceață. Doar pisicile puteau să-mi facă probleme, zicea el.

În prima zi, impresia a fost favorabilă, deși dulceața lui de fată de abia mi-a aruncat două vorbe cu dispreț. Normal, mi-am zis, este geloasă, se teme să nu-i fur tatăl și nu vrea să-i înlocuiesc mama. Deși nu am avut copii (poate nu e prea târziu!), am petrecut timp cu copiii prietenilor și pot spune că de obicei mă împac cu ei.

Ei bine, cu Dan, băiatul, m-am înțeles de minune: mi-a devenit chiar un fel de complice, spunându-mi în secret lucruri despre tatăl său. El este bucuros că tatăl lui are pe cineva. Chiar cu pisicile m-am înțeles, deși mi se spusese că sunt groaznice. Dar cu fata – nimic. Cu timpul, părea că prinde o reală ură față de mine. Se vedea în ochii ei, în postura ei, în tonul și cuvintele ei.

Într-o zi, eram așteptată, sun la uşă și-mi deschide Dan, iar sora sa „dulcică” spune cu voce ascuțită: „iar a venit asta la noi?”. Am rămas puțin șocată, dar mi-am zis că dacă nu răspund, pierd teren, așa că am rugat-o calm să arate puțin respect și să nu-și permită să vorbească astfel cu mine. Fata a fugit în camera ei, eu am rămas ca prostită. Fratele ei mi-a zis că e o răsfățată enervantă – ceea ce, din păcate, cred și eu.

Ceea ce a zis bărbatul pe care-l iubesc nu înțeleg. Iubirea lui de tată o înțeleg; însă să-mi reproșeze mie că i-am rănit sentimentele fiicei lui? Să-mi zică să nu o mustrez pentru că nu am dreptul? Nici măcar nu am certat-o, deși ar merita să fie puțin pusă la punct. Dar tatăl ei o vede ca un îngeraș și crede că fiica lui nu greșește cu nimic.

Ce să fac? Nici nu-mi trece prin cap să renunț la acest bărbat, la această relație. Dar orice aș încerca (discuții, cumpărături, cadouri), nimic nu merge cu fata. Mă urăște cu adevărat, deși eu nu aș schimba viața ei cu nimic. Mai rău, îl joacă pe degete pe tatăl ei și când sunt acasă la ei, face orice pentru ca el să-i acorde atenție ei, să mă ignore pe mine. Ai jura că nu este o fată de 14 ani, ci o femeie geloasă cu experiență!

Nu am ce să-i spun tatălui ei – este clar că pe mine m-ar privi ciudat dacă aș spune că fata lui mă urăște. Când aduc vorba despre aceasta, el spune doar că fiica sa e sensibilă și are nevoie de timp. În regulă, dar cât timp? Până ce ies la pensie? Avem planuri serioase, el mi-a vorbit chiar despre căsătorie, ceea ce este minunat. Dar cum să locuiesc cu fata aceasta, care mă urăște și mă va urî și mai mult dacă mă mut în casa ei?…

Încerc să mă conving că într-adevăr timpul va rezolva totul. Dar în același timp știu că nimic nu este mai greu de schimbat decât ideile și sentimentele unei fete ce se transformă în femeie. Poate că ea mă va urî întotdeauna, poate că nici nu este vina ei că nu mă poate accepta…