Relatiile de iubire se sfarsesc adesea: care sa fie secretul acelora care raman impreuna si se iubesc pana la adanci batraneti? Va prezentam povestea unei cititoare care inca se bucura de iubire si de tandrete in viata ei, care inca se plimba mana in mana cu sotul ei la 67 de ani.
Cum am invatat secretul iubirii fara sfarsit
Sunt frumoase si povestile nascocite de mintea omului, dar, cred eu, cele mai frumoase sunt povestile adevarate. Am sa va spun si eu o poveste adevarata si am hotarat sa v-o impartasesc dupa ce nepoata mi-a citit un articol de pe site-ul vostru. Era vorba acolo despre cuplurile fericite care rezista in timp, secretul fiind unul pe care l-am cunoscut si recunoscut si eu, unul despre care va voi vorbi in randurile urmatoare.
Ma numesc Ana si am 67 de ani. E o varsta frumoasa, sa stiti. Sotul meu are 68 de ani si toata lumea din cartier ne cunoaste. Stam acolo de cand ne-am casatorit, acolo ne-au crescut copiii, au mers la scoala de cartier, acolo, in casuta noastra, ne viziteaza astazi nepotii. Ne plimbam si acum pe aleile micutului nostru parc mana de mana si ne asezam din cand in cand pe una din putinele banci.
Si, cum va spuneam, toata lumea ne cunoaste si se bucura ca suntem sanatosi si in putere. Acum, sa va spun drept, tinerii, atunci cand ne-au vazut la inceput la plimbare tinandu-ne de mana, s-au cam amuzat. S-au obisnuit insa si au inteles ca un gest de tandrete poate fi facut la orice varsta, fara falsa pudoare. Acum toti ne admira si isi doresc sa ajunga la varsta noastra in aceeasi armonie cu partenerul de viata.
Dar sa va spun povestea noastra. Ne-am cunoscut pe cand invatam, am fost in aceeasi grupa, pentru ca sotul meu, facand serviciul militar, a urmat cursurile in anul urmator, nu alaturi de cei cu care a dat examen. La inceput n-am fost decat colegi; dar dupa un timp a inceput sa stea langa mine la cursuri mai des, sa ma conduca acasa atunci cand aveam ore pana seara tarziu; ne imprumutam cursurile, tremuram unul alaturi de altul la examene, iar cand venea vacanta…. ii simteam lipsa.
In penultima vacanta m-a invitat in oraselul lui, acasa la parintii lui. Mi-au placut locurile acelea, parintii lui erau niste oameni minunati care m-au iubit de cum m-au vazut; am aflat dupa aceea ca eram prima fata pe care viitorul meu sot a invitat-o la el acasa, asadar ei au dedus ca ne vom casatori. Dar eu nu realizasem cat de implicat era, pe atunci, “prietenul“ meu in relatia dintre noi. Am muncit umar la umar la lucrarile de diploma, am trecut cu bine examenele finale, si… a venit momentul cand s-au facut repartitiile.
Pentru ca atunci, pe cand noi eram tineri, la terminarea facultatii se faceau repartizari, in functie de mediile fiecaruia; toata lumea primea un loc de munca si astfel eram risipiti pe tot parcursul tarii. El avea o medie putin mai mare decat a mea, de aceea am fost surprinsa ca a renuntat la un loc mai bun, intr-un oras, pentru a alege un post in aceeasi localitate cu mine.
Dar m-am bucurat ca nu voi fi singura acolo, ca vom fi impreuna si mai departe. De fapt, mi-a spus-o mai tarziu, “el avea grija de mine“. Era misiunea pe care si-o asumase, indiferent de sentimentele mele pentru el. M-a induiosat mult marturisirea pe care mi-a facut-o, dar la data aceea eram deja casatoriti.
Zilele trecute, nepoata mea isteata m-a intrebat cum simti ca ai gasit persoana alaturi de care ai dori sa-ti petreci viata; ce anume te face sa te casatoresti cu o anumita persoana si de ce? I-am raspuns ca, in ce ma priveste, decizia pe care am luat-o a depins de mai multe sentimente foarte puternice: era si tandrete, afectiune, prietenie, dar si un fel de… dependenta de el, de nevoie de a fi cu el, langa el… Atunci cand am inceput sa simt asta, am stiut ca el este barbatul alaturi de care am sa-mi petrec tot restul vietii. Asa i-am raspuns nepoatei mele… El, el ma iubea de la inceput, de cand ma vazuse prima data la primul curs, mi-a spus-o in ziua nuntii noastre…
Ne-am casatorit, ne-am stabilit in orasul lui natal, in casa parintilor sai, am crescut doi copii, acum avem trei nepoti… Relatia dintre noi a ramas la fel de puternica, desi nuantele ei s-au schimbat in timp. Atata vreme cat au fost copiii de varsta mica, ei au avut prioritate pentru noi. Am avut noroc ca i-am avut aproape pe socrii mei, care ne-au ajutat cat au putut; am avut astfel si multe momente numai pentru noi amandoi, dar, cum spuneam, am dedicat tot timpul si energia copiilor nostri.
I-am crescut mari si frumosi, si-au ales fiecare drumul in viata asa cum a vrut, dar eu si sotul meu ne-am sfatuit intotdeauna hotarand ce e mai bine pentru ei; eram mereu de acord atunci cand luam o decizie, copiii chiar glumeau: “Mama incepe o propozitie si tata o termina!” Da, comunicarea a functionat intotdeauna fara gres intre noi, pentru ca eram prieteni. Au mai fost si cateva tensiuni, incruntari, mai ales pentru ca sotul meu era foarte, foarte gelos! Credea ca nevasta lui e unica si toata lumea vrea sa i-o fure, iar mie imi placea asta! Dar incidentele astea erau ca niste nori usori pe care ii spulbera vantul, treceau repede si uitam totul.
Dupa ce copiii au plecat la studii, am ramas doar noi doi. Ati citit prin carti si reviste ca atunci cand pleaca copiii de acasa vine o a doua tinete pentru parinti. Ei bine, e adevarat, cel putin in ceea ce ne priveste pe noi. Ne-am redescoperit sentimentele de tandrete, am reinvatat sa traim numai unul pentru altul, ce sa spun, parca am reintinerit. A fost frumos. Copiii veneau in vizita si ne tachinau ca ce bine ne este fara ei, noi ii ajutam cat puteam, incet-incet fiecare si-a intemeiat o familie…
Timpul trecea… Am crescut nepotul cel mic, pentru ca nora noastra sa nu-si prelungeasca concediul de maternitate, am iesit amandoi la pensie si… dintr-odata, n-am mai stiut cu ce sa ne ocupam timpul. Am inceput sa facem lungi plimbari, am inceput sa stam de vorba ca altadata, ca atunci cand de-abia ne cunoscusem si ne-am gasit cate o ocupatie care sa ne placa. Eu m-am apucat de gradinarit, sotul meu de tamplarie; am fost tare mandra de primul raft de carti confectionat de el, asa cum si el a fost de primele flori din gradina mea.
Relatia dintre noi era la fel de puternica, comunicarea la fel de stransa, eu continuam sa fiu cea mai frumoasa nevasta (zicea el!), dar imbatraneam putin cate putin. Discutam despre orice auzeam, citeam sau ni se intampla, eram tot timpul unul langa celalalt ca doi adevarati parteneri, prieteni.
Da, in timp, am devenit cei mai buni prieteni, e normal ca pasiunea sa fie apanajul tineretii… Eram doi parteneri care mergeau mana de mana pe lungul drum pe care l-au ales; si asa suntem si acum. Amandoi am onorat cu onestitate si responsabilitate juramintele facute, ne-am respectat si ne-am iubit. Iar eu pot acum, cand ma apropii de ultima parte a vietii mele, sa spun ca el a fost pentru mine sotul si tatal perfect, iubitul meu si prietenul meu cel mai bun!
Asta e tot ce am vrut sa va impartasesc: bucuria mea ca mi-am gasit sufletul-pereche in persoana prietenului cel mai bun! E tot ce va doresc si voua, daca aveti noroc, dar mai ales intelepciunea de a descoperi omul providential din viata voastra.
