Exista situatii care ar soca parintii, de copii care chinuie animale mici, intr-o joaca morbida: de ce un copil poate chinui si rani animale, ce il face sa adopte astfel de comportamente? Ca adulti, nu putem fi decat socati cand auzim cazuri de copii care, adusi la consilier din cauza comportamentelor agresive, relateaza cum prinde si chinuie in moduri infricosatoare animale mici.
A prinde muste, paianjeni, gandaci si a le da foc este privit deseori cu permisivitate de catre parinti, ca un joc inocent al copilului („nu stie ce face, este doar curios”). Ce se intampla insa cand copilul trece la „prazi” mai mari, cand incepe sa chinuie animale precum hamsteri, pisici, pui de caine? De ce si de unde invata el aceste comportamente?
Sa distingem, insa, intre comportamente normale, provenite intr-adevar mai degraba din curiozitate: de exemplu, copilul mic poate fugari prin casa pisica si o poate trage de coada, curios sa vada cum reactioneaza acea pisica. El nu are nici un pic de rea-intentie, nu stie si nu intelege faptul ca actele sale cauzeaza rau animalului – iar aici este de datoria parintilor sa il opreasca de la astfel de tendinte, pentru binele sau si al animalului!
Pe de alta parte, un copil mai mare, de peste 6 ani, stie foarte bine ce face, stie ca va cauza rau fiintei, stie ca acel animal sufera. Nu, nu este vorba de copiii care iau in brate pisica si o ciufulesc – ci de cei care obtin o ciudata placere in a cauza cu adevarat rau (chiar moarte animalului, prin cai care par desprinse din filme urate: ard, taie, spanzura animalul). Da, se intampla: uneori putem vedea grupuri de copii care, in loc sa se joace de-a v-ati ascunselea, prind un animalut si il chinuie cu o rautate pe care nu ne-o putem explica. Aceasta este inocenta si puritatea copilariei? Ce se intampla cu un copil care gaseste placere in a chinui si rani animale?
De ce copilul poate chinui si rani animale?
Egocentrismul si lipsa de empatie a copilului. Copilul este pana la o varsta mai mare egocentric, ceea ce inseamna ca propriile sale nevoi, dorinte si emotii sunt singurele de care tine cont cu adevarat. El nu intelege deseori faptul ca ceilalti sunt ca si el – in special daca vine vorba de animale, el nu intelege ca si acestea simt la fel ca el.
Asadar, poate chinui un animal fara a sti cu adevarat ca il face sa sufere: de aceea este atat de important ca parintii sa ii explice faptul ca orice fiinta simte ceea ce simte si el. Daca el se loveste, il doare – acelasi lucru este valabil si in cazul oricarui animal. Insa dupa cum s-a spus, aceasta situatie este specifica unui copil mic, care inca nu are dezvoltata latura emotionala, care nu stie ca face rau, nu intelege ce simte o alta fiinta.
Deturnarea agresivitatii spre tinte accesibile. Aceasta este in general explicatia pentru care copilul poate chinui si rani animale. Copilul are un nivel crescut de agresivitate. De ce este o problema importanta – deoarece aceasta poate indica o tulburare cat se poate de serioasa. Uneori, agresivitatea se naste din frustrarea copilului (provenita din familie, de la scoala). Copilul frustrat simte ca nu are ce sa faca sa rezolve orice dileme ar avea, aduna in el aceasta frustrare si incepe sa simta tendinte agresive. Insa cum sa isi reverse aceasta agresivitate?
Nu o poate revarsa fara urmari pe tintele furiei sale: parinti, profesori, alti copii, caci stie ca daca ar lovi o persoana intra intr-un mare bucluc. Insa stie ca nu va fi prins daca tinta sa este un animal (si gandeste uneori ca, chiar daca va fi prins nu este asa de rau precum ar fi fost daca ar fi lovit un alt copil). Deturnarea agresivitatii spre tinte vulnerabile este ceea ce face orice persoana – de exemplu, adultul frustrat care isi revarsa nervii pe partenerul de cuplu, adultul furios care loveste o perna etc..
Partea proasta este ca adultul stie in general sa isi controleze manifestarile agresive asa incat sa nu cauzeze rau altei fiinte; el fie isi controleaza intensitatea iesirii nervoase (tipa, insa nu loveste), fie isi gaseste o tinta neutra de revarsare a agresivitatii (un obiect). Copilul, insa, nu poseda acest autocontrol – odata ce isi revarsa agresivitatea, nu mai controleaza intensitatea cu care o face. Si fie nu realizeaza ca animalele sunt fiinte ce trebuie respectate (educatia de acasa are mare impact asupra modului de a percepe animalele), fie stie ca nu ar trebui, insa tocmai acest lucru il provoaca (stie ca face ceva rau si acest fapt il incita).
Exemplul altora. Copilul invata prin observatie si imitatie. Bineinteles ca un copil ce este martor unor rele tratamente aplicate animalelor poate sa adopte el insusi aceste comportamente. Mai mult, un copil, pentru a se integra intr-un grup, trebuie sa adopte comportamentele celor din acel grup, sa arate ca este la fel ca ceilalti. De aceea, chiar un copil care stie ca ceea ce face este rau, care nici nu ar dori sa o faca, poate fi convins sa chinuie si raneasca animale pentru ca „toti o fac”.
Poate fi chiar provocat: „n-ai curaj?”. Copiii, se stie, imita si scene palpitante vazute in filme – iar daca ei observa scene agresive, de tortura si omor, pot fi incitati sa repete acele scene (din pacate, un lucru cat se poate de grav – exista cazuri in care scene din filme sunt imitate cu victime ce sunt alti copii mai mici, nu animale!). De aici provin probabil si modalitatile cu adevarat sadice adoptate de copii (cum ar putea un copil sa inventeze aceste cai de a chinui sau omori un animal, daca nu le-a vazut intr-un film?).
Parintii l-au invatat sa se fereasca si sa urasca animalele. Atunci cand parintii nu iubesc si nu respecta animalele, nici copilul nu o va face! Un lucru este sa nu fi iubitor de animale – un cu totul altul este sa urasti aimalele si sa iti inveti copilul sa ii fie frica sau sa se poarte rau cu ele. Uneori doar din teama, nu din rea-vointa, parintii il sperie excesiv pe copil, spunandu-i cat de periculoase sunt animalele, cat de rau ii pot face – ei bine, ce face copilul?
Se „razbuna” pe animale, le arata ca este mai puternic – daca ele ar putea, i-ar face rau, nu? Ideea este ca parintii nu l-au invatat sa acorde respect si altor fiinte, nu l-au invatat ca si ele sufera si ca nu trebuie sa faci niciodata fara motive o alta fiinta sa sufere. Din pacate, unii parinti chiar incurajeaza copilul sa raneasca animale – direct sau indirect, vorbind despre omorarea cainilor ca fiind pozitiva, de exemplu.
Cel mai important este sa se stie clar ca aceste comportamente nu sunt normale! Parintii nu trebuie sa treaca cu vederea nici chiar jocul inocent al copilului care arde cu lentila la soare o musca! Trebuie sa ii explice de prima oara ca ceea ce face provoaca suferinta unei fiinte vii, ca ce simte fiinta este ce ar simti si el si ca este interzis! Este important sa se stie ca chinuirea animalelor este un indiciu frecvent al comportamentelor antisociale grave (la extrema, este bine de stiut ca toti psihopatii cu tendinte ucigase au inceput exact prin chinuirea si ranirea animalelor). Aceasta nu inseamna ca fiecare copil ce este prins tratand rau animale are cu adevarat tulburari psihice grave – insa inseamna ca are cu adevarat o problema care trebuie luata imediat in atentie.
