Amenintarile cu sinuciderea la copil trebuie intotdeauna luate cat se poate de in serios de catre parinti! Este adevarat ca un copil sau un adolescent care face amenintari deseori nu va trece la acte – insa cine ar putea ignora acest strigat dureros? Desi ca adult este usor sa iti inchipui ca viata unui copil este simpla si frumoasa, si copiii pot ceda in fata problemelor vietii si pot resimti un stres major. Si tocmai pentru ca un copil se simte deseori neajutorat, incapabil sa faca fata problemelor sale, poate ajunge sa cocheteze cu gandul de a opri totul, de a scapa de tot…
Din pacate, nu doar adolescentii si adultii cedeaza si au ganduri legate de suicid: copiii de peste 8 ani pot avea ganduri legate de moarte, pot ameninta cu suicidul si pot chiar avea tentative de suicid. Exista destule cazuri de copii intre 9 si 13 ani (chiar si de copii intre 5 si 8 ani) care si-au pus capat vietii, de aceea amenintarile cu sinuciderea sunt un semnal de alarma pentru parinti.
Amenintarile cu sinuciderea ale unui copil nu suna intotdeauna directe: „vreau sa mor”, „o sa ma omor” – copilul poate sa isi exprime suferinta si gandurile de moarte altfel: „nu mai pot”, „vreau sa se termine”, „nu mai conteaza nimic”, „nu-mi mai pasa de nimic”, „v-ar fi mai bine fara mine”, „de ce m-am nascut, nu am vrut”… Cand copilul spune astfel de lucruri, el isi exprima durerea si incapacitatea de a ii face fata. Parintii trebuie sa raspunda imediat la asemenea ganduri, incercand sa il sprijine, sa il asculte si sa il ghideze.
Amenintarile cu sinuciderea la copil sunt cel mai des un strigat dureros de ajutor – insa de la exprimarea ideii si pana la actul propriu-zis este drum lung. Reactia parintilor poate impiedica parcurgerea acestui drum – a ignora sau a reactiona cu furie nu face decat sa agraveze situatia. Un copil ce ameninta ca-si pune capat vietii este un copil ce sufera, ce are probleme pe care nu le poate rezolva (atentie: nu judecati problemele sale in functie de ce vi se pare voua important!), ce se simte neajutorat si respins.
Dupa cum s-a spus, orice amenintare a copilului trebuie luata in serios de catre parinti. Gravitatea situatiei poate fi observata in felul in care copilul se exprima si face amenintarea: tipand furios sau spunand-o cu un calm dureros? Cand este vorba de o izbucnire de furie, trecerea la tentative e putin probabila: copilul isi exprima emotiile, se descarca si se foloseste de amenintare pentru a-si rani parintii si pentru a le obtine atentia. Cand, insa, este vorba de o remarca spusa calm, incarcata de amaraciune si tristete, pericolul este mare: copilul nu mai face fata problemelor si cocheteaza cu ideea de a scapa de tot de acestea. In ultimul caz, copilul este, foarte probabil, depresiv, izolat de covarstnici, lipsit de chef de viata si de interes pentru orice. El incepe sa gandeasca ca este mai simplu sa renunte pur si simplu.
Aceste amenintari sunt cu atat mai periculoase, cu cat parintii observa orice semne de depresie, o lipsa de interes pentru orice, lipsa de incredere in sine si in viitor, izolare, probleme cu alti copii (cand este respins, luat in ras sau agresat). La fel, atunci cand copilul a trait o trauma sau un eveniment dureros in viata. Atunci cand copilul repeta amenintarile cu suicidul, cand adopta comportamente autoagresive sau cand parintii observa o preocupare constanta pentru moarte (deseneaza imagini morbide, scrie idei morbide, asculta melodii morbide, citeste povestiri sau poezii morbide), ajutorul specialistului este impus cat mai rapid.
Cum raspundeti la amenintarile cu sinuciderea ale copilului
Amenintarile cu sinuciderea ale copilului sunt, asadar, un strigat – parintii trebuie sa raspunda adecvat la ceea ce exprima copilul. El se simte ranit si crede ca nu poate trece peste probleme, ca nu are ce face pentru a infrunta toate emotiile care il coplesesc.
NU ignorati ceea ce exprima copilul – ii dati de inteles ca nu va pasa, in timp ce el are nevoie acum de sprijin si iubire; nu raspundeti negandu-i sentimentele (zicand lucruri precum „nu mai spune prostii”, „nu vrei cu adevarat”, „nu, nu o sa o faci”); nu va infuriati: a raspunde cu critici sau tipete este o reactie distructiva ce inrautateste mult lucrurile. Incercati, de asemenea, sa nu va ganditi deocamdata la cum va simtiti auzindu-va copilul spunand ca vrea sa moara – intai ganditi-va si concentrati-va pe durerea copilului, lasand propriile trairi pe plan secund.
Cum raspundeti la amenintarile copilului?
Proiectati ceea ce exprima copilul: „suferi acum, ai o problema mare daca spui asta”; aratati-i ca il luati in serios si ca ati inteles ce spune, dar in acelasi timp ca nu este singurul care a simtit asa: „cateodata, multi ne gandim la asta cand suferim; dar putem rezolva, daca incercam, lucrurile; hai sa vorbim despre ce te face sa te simti asa si sa vedem ce putem face”. Incercati sa il faceti sa vorbeasca despre ceea ce traieste, ascultati fara sa il intrerupeti si permiteti-i sa isi exprime direct emotiile (de exemplu, daca incepe sa planga, stati langa el, luati-i mana, dar lasati-l sa se descarce; nu ii spuneti „nu mai plange, va fi bine”).
Nu intrerupeti si nu veniti brusc cu sfaturi promte cum sa rezolve problema – si mai ales, nu minimalizati problema care in ochii sai este una majora. Ascultati-l, incurajati-l, feriti-va de orice critica si apoi vorbiti impreuna ce se poate face pentru a imbunatati lucrurile: „crezi ca ar fi mai bine daca…”.
Este de la sine inteles ca va trebui sa urmariti cu atentie copilul odata ce a amenintat ca vrea sa isi puna capat vietii – incercati doar sa nu-l faceti sa se simta ca la inchisoare. De asemenea, incercati sa deveniti mai disponibili, intrebandu-l cat mai des daca vrea sa mai vorbiti sau daca are nevoie de ceva.
Nu-l faceti sa se simta vinovat pentru amenintarea sa: oricat v-a ranit cu ceea ce a spus, oricat de tristi sau vinovati v-ati simti, feriti-va sa aveti o reactie emotionala intensa in fata copilului (plansete, tipete, remarci de tipul „asa ma rasplatesti pentru tot ce am facut pentru tine, ranindu-ma” etc.).
Dupa cum s-a spus, daca amenintarile se repeta, daca observati semne ale unei tulburari (precum semnele depresiei), daca vedeti ca a incercat sa-si faca rau sau ca este obsesiv preocupat de lucruri morbide, nu amanati sa cereti ajutorul unui specialist, a unui psihiatru care va putea sa il ajute mult mai eficient (des, copilului ii este greu sa discute cu adevarat sincer cu parintii – insa in fata unui adult de incredere, care stie cum sa ii vorbeasca, ii poate fi mult mai usor).
Chiar cand nu observati astfel de semne care indica riscul de trecere la acte, daca simtiti instinctiv ca amenintarea copilului este mai mult decat un strigat de ajutor, este una cat se poate de serioasa, cereti imediat sprijinul specialistului (insa nu uitati sa fiti si voi alaturi de copil).
