Despre dezvoltarea personalitatii copilului – conceptul de personalitate se refera la felul de a fi, a gandi si a se comporta al unui individ; personalitatea este complexul de trasaturi, de insusiri proprii care disting, diferentiaza si definesc persoana.
Cand vorbim despre dezvoltarea personalitatii copilului, o idee importanta este ca termenul de personalitate nu se refera la o constelatie stabila, inchisa si permanenta de trasaturi, insusiri, atitudini si comportamente: personalitatea este dinamica, in continua formare prin relatiile cu altii si experientele de viata. Un test de personalitate releva doar anumite trasaturi pe care le are un om: insa personalitatea nu ramane neschimbata, omul invatand, adaptandu-se si putand lucra la dobandirea unor alte insusiri dorite.
Dezvoltarea personalitatii copilului, dar si a adultului, se refera astfel nu numai la acele trasaturi de temperament care sunt in general innascute si care joaca un rol prim in tipul de gandire si comportament, ci si la trasaturi de caracter – care sunt dobandite si dezvoltate odata cu experientele prin care trece copilul si relatiile pe care le are cu ceilalti.
Asadar, daca discutam despre dezvoltarea personalitatii copilului, este important sa stim ca termenul este unul complex si nu se refera doar la o constelatie de insusiri si atitudini primite ca atare, innascute, cu care omul va trai permanent. Personalitatea este dinamica si omul este in continua formare si adaptare. In teorie, inca din Antichitate se vorbeste despre 4 tipuri de personalitate de baza: sangvinic, coleric, flegmatic si melancolic. Ca si in cazul adultului, putem urmari dominanta insusirilor caracteristice unui tip de personalitate si la copil.
In linii mari, tipul sangvinic se caracterizeaza prin vitalitate, energie, adaptare usoara, optimism; tipul coleric se caracterizeaza prin spirit competitiv, energie, logica, predominarea ratiunii asupra emotiilor; tipul flegmatic se caracterizeaza prin empatie, sensibilitate, gandire abstracta, predominarea emotiilor asupra ratiunii; si tipul melancolic se caracterizeaza prin conformism, stabilitate, echilibru fragil, inchidere in sine, tendinta spre relatii putine si sigure si teama de schimbare.
Insa ca parinti, este important sa cunoastem faptul ca aceste tipuri de personalitate sunt doar tipuri-ideale, scheme teoretice: in realitate, un copil va avea anumite insusiri specifice unui tip de baza, insa si unele specifice altor tipuri (in general, un tip predomina, insa nu limiteaza omul la acel tip).
Asadar, copilul si adultul nu trebuie sa se limiteze la a se defini prin prisma tipurilor de personalitate si nu trebuie sa conceapa personalitatea sa ca pe un dat. Oricine poate lucra la el insusi, oricine este supus constant influentei externe si adaptarii, oricine se poate automodela – a te resemna cu ideea ca „asa sunt eu, asa m-am nascut” este gresit! A trai cu ideea ca ai o anumita insusire pe care nu o poti schimba este limitativ – si desi exista trasaturi innascute cum ar fi, de exemplu, timiditatea sau agresivitatea, oricine poate sa lucreze la el insusi asa incat acele trasaturi sa nu il limiteze sau sa nu ii puna piedici (multi oameni trec peste timiditate sau alte trasaturi ce ii limiteaza).
In orice caz, o trasatura sau alta poate exista ca parte innascuta a personalitatii, insa in functie de experientele de viata si de (auto)formarea persoanei, ea va ajunge sa domine sau nu modul de a fi al persoanei (predominarea unor trasaturi nu tine doar de mostenire).
Ce anume influenteaza dezvoltarea personalitatii copilului (in afara de mostenirea genetica)
Familia este grupul primar, mediul prim in care se face transmiterea unor perspective de viata si al unui sistem de valori. Copilul invata prin relatiile cu parintii si prin experientele din copilaria timpurie – rolul major al experientelor in formarea trasaturilor de personalitate este esential (se vorbeste de experiente negative sau pozitive, in urma carora copilul dobandeste sau isi intareste anumite trasaturi, moduri de a gandi, de a se comporta, de a simti). Trasaturi precum empatia, sociabilitatea, optimismul sau pesimismul, timiditatea, agresivitatea, timiditatea pot fi in mare masura dobandite si sub influenta experientelor de viata timpurii.
Cultura in care se naste, creste si invata un copil joaca un rol esential in dezvoltarea si formarea personalitatii sale: in functie de valorile si principiile general acceptate intr-o cultura, copilul asimileaza anumite moduri de a fi, a gandi, a se comporta, moduri considerate in cultura data ca fiind dezirabile (in timp ce alte moduri sunt considerate deviante din punct de vedere cultural).
Din aceasta perspectiva, copilul roman se dezvolta diferit de copilul american sau de cel irakian, in functie de ce este incurajat si cerut in societatea sa. A fi timid, tacut si izolat poate fi considerat intr-o cultura ca daunator, limitativ pentru copil, insa intr-o alta cultura incurajat ca modul dezirabil de a fi al unui copil. Familia este si aici cea care ii transmite in primul rand aceste perspective, conceptii si valori copilului (urmata de alte medii: gradinita, scoala, biserica, grupuri de copii).
Relatiile afective si tipurile de relationare cu altii, adulti si copii. Asa cum trasaturile de temperament influenteaza modul in care copilul si adultul isi face relatii, tipurile de relatii pe care el le are, in special in copilaria timpurie, contribuie la predominarea anumitor trasaturi, a anumitor moduri de gandire si comportare. Dupa parinti si alte rude apropiate (bunici, frati), o influenta majora in formarea personalitatii copilului, a felului sau de a fi, de a gandi, de a se purta o au educatorii si profesorii si ceilalti copii cu care intra in contact (parintii trebuie sa ii asigure relatii afective, stabile si sigure pentru dobandirea unui echilibru).
Stimularea invatarii si a dobandirii aptitudinilor – a invata copilul ca nu trebuie sa gandesti „sunt asa cum sunt”, „nu ma pot schimba”, „asa m-am nascut” este o perspectiva limitativa! La fel, a eticheta copilul – esti un copil obraznic/timid/diferit/prostut il limiteaza cu mult, facandu-l sa creada ca nu poate fi altfel. Din contra, copilul trebuie sa invete ca mereu este loc de mai bine, ca a afla si incerca noi lucruri este pozitiv, ca poate sa isi formeze asteptari mai mari de la el insusi si sa lucreze la el insusi, fara a se resemna ca asa este el…
Modul de formare a imaginii de sine – din nou, influentat in mare masura de catre parinti si apoi de catre ceilalti apropiati de copil. Daca el este incurajat sa vada ce e bun la el, incurajat sa doreasca sa fie mai bun (fara a fi constant criticat), daca primeste aprecieri de la cei importanti din jur, copilul isi creeaza o imagine de sine pozitiva, ceea ce il stimuleaza sa nu ramana limitat de unele trasaturi innascute si sa se dezvolte, sa se adapteze, sa invete sa reuseasca in diverse planuri fara a fi impiedicat de lipsa increderii ca va reusi. Desi, in general, unele trasaturi innascute raman prezente in felul de a fi al persoanei, ele pot fi „prelucrate”, pot fi privite nu ca pe un lucru ce trebuie suportat, ci ca pe un aspect la care trebuie sa lucrezi, pe care il poti imbunatati.
