Terapia prin culori: ce efecte au culorile asupra organismului?

0
87
Culori
Culori

Terapia prin culoare sau cromoterapia este o metodă de medicină alternativă care folosește spectrul luminii pentru a vindeca diferite boli. Terapia are deopotrivă adepți, cât și potrivnici, întrucât unele studii arată că este ineficientă.

Practicanții acesteia susțin că prin intermediul culorilor poate fi restabilit nivelul de energie al unei persoane, indiferent dacă acesta se manifestă fizic, emoțional, mental sau spiritual. Conform acestora, fiecare organ are un corespondent într-o culoare, care este responsabilă de buna funcționare a organului respectiv.

De asemenea, fiecare centru de energie sau chakră asigură un permanent schimb de energii care vibrează și se armonizează cu respectivele culori. Medicina indiană tradițională susține că chakra ar exista în corpul uman sub formă de cercuri, dispuse de-a lungul coloanei vertebrale.

Există șapte chakre principale, care corespund unei culori: chakra bazei, localizată în jurul ultimului os al coloanei vertebrale, coccisul, corespunde culorii roșu, chakra sacrală (în jurul ovarelor sau a prostatei) corespunde culorii portocaliu, chakra plexului solar (zona buricului) corespunde culorii galben, chakra inimii corespunde culorii verde, chakra gâtului corespunde culorii albastru, chakra frunții (glanda pineală, cunoscută și drept „al treilea ochi”) corespunde culorii indigo, iar chakra coroanei (glanda hipofiză) corespunde culorii violet. Potrivit practicilor cromoterapiei, prin aplicarea razei de culoare pe corp pot fi stimulate centrele de energie care corespund culorilor respective. În felul acesta, o serie de boli pot fi tratate.

Există studii care au stabilit legătura dintre culori și diferite părți ale corpului. De asemenea, încă din Antichitate, s-a descoperit efectul psihologic al culorilor. Medicul Galenus din Roma a dezvoltat o teorie conform căreia există o legătură strânsă între culori și temperamentul oamenilor. Acesta a distins patru tipuri de personalități cărora le corespunde o anumită culoare: „omul albastru” este melancolic, „omul roșu” este coleric, „omul galben” este sangvinic, iar „omul verde” este flegmatic. Anticii foloseau doar culorile primare, întrucât pe atunci încă nu se cunoștea că prin combinarea acestora se pot obține noi culori.

Culorile erau folosite ca metodă de vindecare încă din Antichitate în China, Egipt și Grecia. Tot în perioada aceasta se practica și fototerapia (terapia prin lumină). Charak, unul dintre principalii pionieri ai medicinei indiene antice, recomanda lumina soarelui în tratarea anumitor boli. Grecii antici foloseau în cazul unor afecțiuni expunerea directă la soare, dar și indirectă, prin intermediul mineralelor, pietrelor, unguentelor și a altor materiale care erau considerate vindecătoare și prin care lumina trecea și se revărsa asupra părții afectate din corp.

Cel care a avansat cel mai mult teoria cromoterapiei este Avicena (980 d.Hr.). Cea mai mare contribuție a acestuia a fost întocmirea unui tabel în care culorile erau asociate condiției fizice și temperaturii unui corp. Avicena a observat că roșul contribuie la circulația sângelui prin organism, albastrul menține temperatura sângelui scăzută, iar galbenul poate reduce inflamațiile musculare. Mai mult, acesta a stabilit importanța culorilor atât în ceea ce privește diagnosticul, cât și tratamentul, precum și faptul că utilizarea unei culori greșite care nu corespunde părții din corp unde este necesară aplicarea tratamentului nu va avea nici un efect. De exemplu, o persoană care are sângerări nazale nu ar trebui expusă la culoarea roșu, întrucât aceasta poate accelera circulația sângelui. În acest caz, culoarea albastru poate încetini mișcarea fluxului sanguin.

În timpul perioadei iluministe, cromoterapia pierde teren. Deoarece terapia prin culoare nu putea fi dovedită științific, cei preocupați de medicină s-au îndreptat spre medicina științifică, care avea o rată de succes mult mai mare. Totuși, practicanții acesteia nu au încetat să folosească cromoterapia.

Augustus James Pleasanton susținea efectele culorii albastru nu doar în tratarea oamenilor, ci și a animalelor și plantelor. Doctorul considera albastrul ca fiind un remediu potrivit în caz de leziuni, arsuri sau dureri. Cea mai mare atenție a atras-o, însă, o altă descoperire a sa. Acesta a observat în cadrul unui experiment că prin expunerea alternativă a viței de vie la lumina soarelui, dar și la lumină filtrată prin culoarea albastru, planta crește mai repede.

Descoperirile cromoterapiei încep să capete caracter formal prin intermediul lui Edwin Dwight Babbitt, care prezintă o teorie comprehensivă a tratamentului prin culoare. În cartea sa, Principiile luminii și culorii, apărută în 1878, acesta identifică culoarea roșu ca un stimulent pentru sânge (folosit în cazul unor afecțiuni precum reumatismul sau paralizia), galbenul și portocaliul ca stimulenți pentru nervi (folosite pentru dificultăți pronhice, culoarea galben având și efect de laxativ), iar albastru și violet au efect liniștitor și proprietăți anti-inflamatorii și pot fi folosite mai ales în afecțiuni ca meningita, durerile de cap sau insolația.

Babbitt a inventat o serie de dispozitive care să îi ajute la demonstrarea și practicarea cromoterapiei. Punând apă în sticle colorate care apoi erau așezate în bătaia soarelui puternic, acesta a dezvoltat un soi de elixir despre care susținea că a reținut energia culorii filtrate, noua apă având proprietăți tămăduitoare. De asemenea, acesta a inventat un dispozitiv care, prin focalizarea pe o anumită suprafață, să împartă lumina naturală în șapte raze de culoare diferite. Razele colorate respective puteau opri dureri de cap, sângerări, vindecau răni și alte afecțiuni.

Munca lui Babbitt a fost continuată de inventatorul indian Dinshah Pestanji Ghadiali (1873-1966). În cartea sa, Enciclopedia spectrofotometriei, apărută în 1933, acesta a explicat modalitatea în care diferite raze de culoare pot avea efect terapeutic asupra organismului. Acesta a specificat că există o anumită culoare a cărei nivel energetic, când vibrează, poate stimula sau, dimpotrivă, liniști fluxul de energie specific unui anumit organ, producându-se astfel o reacție biochimică.

Cercetările contemporane ale utilizării cromoterapiei se axează pe efectele psihologice ale culorilor, demonstrând implicațiile acestora asupra sănătății și comportamentului oamenilor. Utilizarea pasivă a culorii roz este una dintre modalitățile utilizate, ca alternativă la forța brută, prin care cercetătorii încearcă să arate influența luminii și a culorii asupra comportamentului oamenilor. Într-o școală de corecție din California, copiii cu comportament agresiv au fost închiși într-o sală de detenție cu pereții văruiți în roz. S-a observat că aceștia au începu să se relaxeze, s-au oprit din plâns și țipat, iar unii dintre ei au început să adoarmă după numai zece minute. Aproximativ 1500 de spitale și instituții de corecție din SUA au apelat la văruirea unor camere în roz pal după ce au observat efectul liniștitor pe care această culoare îl are asupra pacienților.

Principiile cromoterapiei sunt utilizate şi în decoraţiunile interioare: mulţi consideră că, în afară de efectul estetic, alegerea unor culori a pereţilor şi mobilierului are efecte asupra stării de dispoziţie, dar şi asupra capacităţilor (de exemplu, unele nuanţe sporesc capacitatea de memorie şi concentrare, altele creativitatea etc.).

loading...
DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ