Cum să creştem copii încrezători, care vor avea succes în viaţă?

0
479
Succesul copilului
Succesul copilului

Probabil că ţi s-a întâmplat măcar o dată în viaţă să ridici cu neputinţă din umeri şi să spui: „gata, e clar că nu pot reuşi să fac ceea ce îmi propusesesm”… Şi să renunţi, justificându-te într-un fel ori altul? Fie că este vorba de relaţii („cruciada” de a cuceri pe cineva sau de a îndrepta o relaţie), fie că e vorba de trecerea cu brio a unui examen, fie că e vorba despre obţinerea unui loc de muncă sau o promovare ori de atingerea unor performanţe într-o activitate oarecare, tuturor ni se mai întâmplă să renunţăm, chiar şi când am putea să încercăm mai mult, să perseverăm. Uneori, a renunţa pare o cale mai simplă, dar nu este modalitatea de a obţine ceea ce doreşti în viaţă.

Cum putem creşte un copil în spiritul perseverenţei, un copil care nu va renunţa nici la primul, nici la al doilea hop atunci când vrea ceva?

Toţi părinţii doresc o viaţă bună, plină de succes pentru copii lor. Dar nu întotdeauna ştiu cum să le creeze acestora un mod de gândire şi acţionare care să-i ajute. Pe scurt, este vorba de 3 lucruri esenţiale:

  • felul în care percepi succesul;
  • felul în care percepi eşecul, în care atribui responsabilitatea, cum explici rezultatele unei întreprinderi oarecare;
  • şi nu în ultimul rând, tipul de motivaţie care te împinge.

Să începem cu prima idee: există persoane care percep succesul unei anumite acţiuni ca fiind rezultatul talentului, a unor abilităţi în mare înnăscute; şi există persoanele ce văd succesul ca depinzând mai mult de efortul depus.

Care este diferenţa? Primele vor avea succes doar în domeniile în care într-adevăr sunt mai dotate, dar vor renunţa la orice provocare din acele domenii unde ştiu că „nu se pricep”. Mai mult, atunci când dau faţă în faţă cu un eşec chiar în activitatea la care se considerau talentate, tind mai degrabă să ridice din umeri spunând: „până aici se întinde, doar aici pot ajunge, capacităţile mele nu îmi permit să realizez mai mult. Şi renunţă…

Pe de altă parte, cei care văd cheia succesului nu neapărat în abilitatea înnăscută, ci în munca depusă, în efortul constant, nu se vor simţi atât de neputincioşi. Pentru aceştia, eşecul înseamnă doar că va trebui să se străduiască mai mult, să persevereze, să încerce până ce reuşesc să obţină rezultatul dorit. Aceste persoane renunţă mai greu, fiindcă ştiu că un om poate ajunge departe dacă doreşte şi dacă este dispus să depună efort.

Aşadar, să nu îi creştem pe copii în spiritul renunţării, să nu le inoculăm ideea: „nu ai reuşit, asta este, nu eşti bun la asta”; da, diferiţi copii sunt mai buni în unele domenii, mai puţin buni la altele. Dar a renunţa atât de simplu, justificarea fiind că „nu ăsta e talentul meu” nu duce departe. Este bine ca un copil să se concentreze în ariile unde se pricepe, dar nu să se obişnuiască să renunţe la altele. Părinţii trebuie să îl convingă de faptul că un eşec nu înseamnă că pur şi simplu „nu e bun”, ci înseamnă că trebuie să se străduiască mai mult dacă chiar vrea să obţină ceva. Nu primeşti mai nimic gratuit în viaţă, fără efort susţinut şi perserverenţă.

A doua idee este legată de modul în care atribui resonsabilitatea; de cine depinde rezultatul acţiunii tale, mai ales în cazul unui eşec? Multe persoane tind să „dea vina” pe circumstanţe, pe alţii care le-au stat în cale etc. Dar există şi cei care ştiu că în primul rând este vorba de ceea ce au făcut sau nu au făcut ei.

Sigur că pare mai uşor şi mai confortabil să arunci în exterior vina pentru un eşec, dar, din nou, aceasta nu prea te va conduce spre succes. Mereu există persoane sau circumstanţe pe care le poţi considera responsabile. În schimb, atunci când accepţi că în mare măsură responsabilitatea pentru un rezultat sau altul îţi aparţine, că tu eşti principala cauză a efectului, deşi este mult mai greu, deţii un mai mare control. Nu te mai obişnuieşti să ridici neputincios din umeri şi să blestemi soarta, ghinionul, răutatea oamenilor; dimpotrivă, eşti motivat să mai încerci ştiind că TU poţi modifica situaţia, poţi face ceva în sensul acesta. Nu eşti o marionetă, ai control asupra vieţii tale.

Sigur, nu este simplu să faci un copil să se gândească în felul acesta: în nici un caz nu îi spunem „tu eşti singurul responsabil, e vina ta”! Dar îl putem ghida aşa încât să îşi pună întrebări utile: „nu crezi că dacă ai fi făcut altfel, rezultatul ar fi fost altul?”; „oare tu nu ai cum să schimbi situaţia?”; „oare s-a întâmplat doar pentru că profesorul nu te place, sau şi pentru că „ai uitat” să îţi faci temele”? Şi aşa mai departe…

Nu în ultimul rând, succesul unei acţiuni, dar şi gradul de efort şi voinţă depind de tipul de motivaţie. Un copil, ca şi un adult, poate avea o motivaţie externă sau una internă. Deşi poate fi eficientă, cea externă este temporară – dorinţa de a avea succes depinde doar de o recompensă imediată (materială sau de alt tip: laude, aprecieri etc.). Pe de altă parte, cea internă ţine de faptul că tu doreşti să obţii ceva şi doreşti să îţi dovedeşti ţie, nu altora, că eşti în stare.

Din nou, nu e floare la ureche să învăţăm copiii să caute în primul rând motivaţiile interne; dar nici nu este imposibil. În primul rând, ca părinţi, nu trebuie să ne bazăm prea mult pe sistemul recompenselor imediate: „înveţi şi iei 10, îţi cumpăr X”; se poate dovedi eficient. Dar trebuie să încurajăm copiii să îşi dorească să reuşească pentru propria lor satisfacţie, pentru acel sentiment de victorie, nu doar pentru ceea ce obţin…

loading...
DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ