Dragostea, sub diverse moduri de manifestare, a existat dintotdeauna; totuși, nu așa cum o înțelegem în ziua de astăzi. Nu numai că oamenii vechi nu vedeau iubirea cu aceeași ochi și cu aceleași înțelesuri, existau chiar civilizații în cadrul cărora, la fel ca termenul accident, de exemplu, termenul de dragoste nu exista, deoarece oamenii arhaici nu aveau nici o utilitate pentru acesta.
Exista interes pentru procreare și căsătorie, dar termenul abstract de dragoste nu prezenta vreo valoare (ca fapt de interes, termenul de accident nu exista în unele culturi primitive deoarece orice se întâmpla avea o cauză magică în gândirea omului arhaic).
Teoretizări asupra dragostei apropiate de ceea ce înțelegem astăzi apar în filosofia greacă, în perioada marilor gânditori antici. Totuși, dacă i-ai prezenta unui filosof grec din Antichitate ideea asupra iubirii romantice a unui Shakespeare, el ar lua-o ca pe o glumă sau ar privi-o ca fiind ceva inferior propriei sale idei. Aceasta deoarece nu dragostea dintre bărbat și femeie, nu iubirea romantică a suscitat interesul acestori gânditori și nu ea a fost văzută ca fiind înălțătoare.
Problema dragostei în filosofia grecilor
Dragostea romantică și dragostea pasională nu erau, așadar, printre primele preocupări ale filosofilor greci (de altfel, se cunoaște faptul că, mai mult decât relațiile heterosexuale, cele homosexuale, ce implicau o legătură profundă, nu doar carnală, erau valorizate). De la iubirea pentru zei, pentru univers, pentru umanitate, la iubirea pentru semeni, la iubirea pentru adevăr, dreptate și frumusețe, la iubirea pentru stat, la iubirea pentru familie (dintre părinți și copii) și până la iubirea pentru prieteni, dragostea romantică, pasională dintre bărbat și femeie nu era la fel de valorizată ca cele menționate.
Dragostea în forma sa cea mai înaltă a fost înțeleasă de către filosofii greci, de exemplu, ca iubirea pentru filosofie, pentru adevăr și dreptate. Platon este cunoscut cu ideea sa de iubire platonică – însă sensul pe care îl dă filosoful conceptului său era un altul. Astfel, Platon vorbește despre un soi de iubire romantică care include și erotism, dar acea iubire era adevărată și înălța spiritul doar dacă omul se regăsea pe sine și regăsea spiritualitatea prin legătura de iubire.
Așadar, Platon nu vorbea de o iubire pură, ci de spiritualitate, mult mai importantă decât partea carnală. Dorințele fizice nu au prea mare importanță, ci înălțarea spiritului. În plus, ideea sa asupra iubirii era legată de moderație, nefiind de acord cu excesele.
Aristotel privește iubirea ca sentimente de prietenie și ca iubire pentru virtute și pentru frumusețe în general; ideea lui de două suflete într-un corp nu era într-atât de romantică precum ar părea, ci mai degrabă spirituală și socială; Aristotel privește legătura între bărbat și femeie mai degrabă ca fiind practică, pentru procreare, el afirmând teoria polarității sexelor (bărbatul este un principiu activ, ordonator, creator, femeia este pasivă, materie neordonată, care primește și dă formă sămânței creatoare).
Iubirea romantică între bărbat și femeie nu era așadar cea mai înaltă și de interes formă a dragostei în filosofia grecilor antici. De fapt, se valoriza mai degrabă iubirea dintre doi bărbați (care nu excludea deseori iubirea erotică și fizică) decât cea dintre bărbat și femeie. Nu femeia era obiectul prim al iubirii, deși era de datoria bărbatului și a femeii să se căsătorească și să dea naștere unor urmași.
Problema dragostei în filosofia grecilor antici poate fi înțeleasă dacă ne referim pe scurt la conceptele de eros, philia și agape. Astfel, eros însemna iubirea pasională, dorința și nevoia, tânjirea. Totuși, nu era întocmai vorba despre pasiunea dintre bărbat și femeie, ci despre pasiunea, dorința și nevoia omului pentru frumusețe, căutarea sa de frumusețe, ce putea fi găsită în primul rând în planul ideilor și nu în cel real. Iubești frumusețea și nu o persoană.
Philia însemna iubirea frățească, afecțiune, respect și apreciere pentru un om, pentru familie, pentru carieră, pentru stat. În acest sens, Aristotel spune că fiecare cetățean trebuie să fie un om cât mai bun, să își cultive spiritul și să fie virtuos pentru a merita să fie iubit; iubirea are valoare deoarece pentru a fi iubit vrei să fii un om bun, te dezvolți și crești. Tot Aristotel spune că nici un om nu va putea iubi dacă nu cunoaște iubirea de sine – nu în sens narcisistic, ci în sensul de a se aprecia și de a se respecta, încercând să se dezvolte continuu. Nimeni nu este în stare să dăruiască iubire semenilor dacă nu se iubește pe sine, spune filosoful.
Agape însemna iubirea pentru Dumnezeu și în general pentru univers și umanitate, forma cea mai înaltă a iubirii, dar și cea mai abstractă. Agape este forma dragostei perfecte, spirituale, frățești, dar și pasionale.
Iubirea romantică, pasională așa cum o cântă poeții și cum o trăiesc îndrăgostiții nu a reprezentat o preocupare primă în cadrul filosofiei grecilor antici, căci pasiunea dintre femeie și bărbat ar fi putut, în ochii lor, chiar să tragă în jos omul, în loc de a-l înălța precum alte forme ale iubirii. Dragostea nu trebuia să cadă în planul concret, să fie născută și dăruită unei persoane concrete, ci trebuia să rămână un ideal.
