Toți mințim – copii, părinți, soți, frați, prieteni… Și de multe dăți, nu o facem deloc cu rea-intenție, dimpotrivă. Cum ai putea să rănești pe cineva drag cu adevărul crud, dacă este atât de simplu să spui o mică minciună? Problema este că persoana înțelege deseori că nu i se spune adevărul (chiar dacă este vorba de un copil). Și atunci, cum rămâne cu încrederea și cum rămâne cu una dintre cele mai importante lecții ale părinților: „fii sincer”?
Ciudat, nu s-au efectuat multe studii despre ce efect pot avea minciunile părinților asupra copiilor. Un fapt este evident: orice părinte este pus în situația de a minți, când dorește să îl facă pe copil să asculte cu amenințări false, când dorește să îl convingă pe copil să facă ceva cu promisiuni false sau când pur și simplu dorește să îi menajeze sentimentele, să îl facă să se simtă bine.
Ironia nu este greu de văzut: ne învățăm copiii să spună adevărul, dar îi mințim atât de des… Iar copiii vor înțelege până la urmă că îi mințim! Oricât de mic este un copil, nu trebuie subestimată capacitatea sa de a vedea în spatele cuvintelor, de a înțelege.
„Totul va fi bine, nu trebuie să îți faci griji”
Părintele dorește doar să încurajeze copilul și să-l ferească la o vârstă fragedă de griji, de părțile grele ale vietii. Această minciună este spusă în situații dintre cele mai diverse: când sunt probleme mari cu banii, când cineva în familie e bolnav, când soții se gândesc la separare… Urmarea? Copilul se liniștește momentan, având încredere că totul va fi bine; după care învață o lecție dură: nu, totul nu este deloc bine; și mama sau tata a mințit…. Sigur că nici un părinte nu vrea să îi prezinte copilului său situații complicate și urâte, dar nici nu poate să îl protejeze de realitate prin minciuni!
„Arăți grozav fix așa cum ești”
Pentru părinte, copilul său chiar arată drăguț, indiferent de faptul că este grăsuț, miop, scund, etc.. Dar nu și pentru alții… O minciună bine-intenționată care în parte este și adevărată. Care e folosită des pentru a încuraja și pentru a evita anumite cereri ale copilului („nu-ți trebuie operație cu laser, îți stă grozav cu ochelari”, „nu trebuie să ții dietă, îți stă minunat așa”, „fața ta este originală, nu urâtă, nu trebuie să te machiezi” etc.).
Însă, atunci când copilul aude cu totul altceva de la ceilalți, atunci când oglinda îi spune lui cu totul altceva, nu trebuie un părinte să încurajeze, fără minciuni exagerate? Nu este mai bine să-și ajute copilul să se îmbunătățească dacă există posibilitatea fără vreun risc? Mulți copii renunță pur și simplu la a mai pune întrebări părinților pentru că știu că urmează o minciună frumoasă…
„Desenul/ compunerea/ jocul tău a fost minunat”
Este în mod clar cât se poate de crud să-i spui că desenul său, compunerea sa, etc. sunt groaznice. Dar nici o minciună veselă nu este preferabilă. Sigur, părintele nu trebuie să spună în mod franc și direct că ceea ce a făcut copilul nu este bun deloc. Însă poate spune cu grijă că este ok deocamdată și că trebuie aduse îmbunătățiri. Altfel… copilul se prinde că părinții spun despre orice face că e grozav, sau ajunge să creadă într-adevăr că orice face e grozav, că nu are nevoie deloc să mai muncească…
„Nu, nu s-a întâmplat nimic rău… câinele nostru este la țară, să respire aer curat”
A feri copilul de realități grele, în special de moarte, pare un lucru de bun-simț. Dar câtă vreme îl putem feri de acestea? Ce va crede și simți copilul atunci când va învăța că părinții l-au mințit? După cum s-a spus, dorința de a îl proteja pe cel mic duce la minciuni; greșeala mică a părinților este de a nu vedea că nu îl pot proteja prea mult timp și cea de a subestima capacitatea unui copil de a înțelege și de a se confrunta cu unele realități.
„Nu o să te doară deloc”
Și un ultim exemplu de minciună bine-intenționată pe care probabil toți părinții au spus-o: „nu te teme, o să treacă repede, nu o să te doară”… Pentru ca cel mic să vadă cât se poate de curând că a fost mințit: auuu…
Copiii sunt mirați, apoi confuzi, apoi neîncrezători
Si chiar furioși când înțeleg că părinții îi mint. Pe cine să mai creadă, pe cine să mai întrebe? Unii renunță pur și simplu să mai creară sfaturi, păreri sau fapte de la părinții lor deoarece știu deja că nu li se va spune adevărul. Chiar dacă niciodată nu este ceva pe care un părinte ar vrea să îl facă, des este de preferat adevărul – nuanțat, spus într-un fel sensibil, dar fără a minți.
Copiii, chiar mici, pot simți nesinceritatea; în plus, se pot confrunta, pot înțelege mai multe realități de care se tem părinții. Minciunile nu vor fi eliminate, ele câteodată sunt varianta cea mai bună pe moment. Dar să încercăm, ca părinți, să mințim cât mai puțin…
