Unii părinți nu știu când să le dea drumul copiilor, să le ofere libertate și independență; există și părinți care consideră că odată ajunși la vârstă înaintată, datoria copiilor este să îi îngrijească la fel cum au făcut ei înainte. Însă fiecare adult își construiește propria viață, propria familie. Vă prezentăm povestea lui Carmen, a cărei mamă îi controlează încă viața (vă mulțumim pentru mailurile trimise; pentru a împărtăși cu noi mai multe povești din viața voastră, așteptăm mail pe contact@familist.ro).
Mama mea încă îmi controlează viața!
Mama vrea să știe și să controleze tot ceea ce eu fac, tot ceea ce ține de viața mea; pare a fi o plângere venită din partea unei adolescente – singura problemă este că eu demult nu mai sunt adolescentă. Împlinesc anul acesta 36 de ani și 4 ani de când m-am căsătorit.
Dar mama mea continuă să creadă că ea trebuie să fie cea mai importantă pentru mine, cea căreia îi acord timp și atenție și cea care să spună ce ar trebui și ce nu să fac. Cum credeți că este pentru o femeie căsătorită să-și audă mereu mama criticând-o și corectând-o, făcând-o să se simtă ca o proastă? Și mai rău, mă face chiar să mă simt vinovată că am viața mea, că nu mai locuiesc cu ea și nu o pot îngriji non-stop (nu este bolnavă, doar slăbită, dar ea consideră că un copil care ar iubi-o ar fi venit la ea să aibă mereu grijă de ea).
Mama întotdeauna o fost o femeie dominatoare, care dicta tot ceea ce trebuia făcut; și eu și tata ascultam fără cuvânt de ordinele ei. Este genul de femeie care nu acceptă nu, care crede că doar ea știe și doar ea are dreptate, care crede că cei din jur trebuie să o aibă doar pe ea în centrul vieții lor. Mai rău, este genul de femeie care parcă te consumă, îți suge toată energia din tine. Se gândește și vorbește doar despre ea și problemele ei, atunci când nu te critică pe tine.
Când eram în clasa a XI-a, tata a murit; era bolnav de inimă (știu că este foarte urât să vorbesc așa despre mama mea, dar ce ironie mi se pare – omul care a putut-o suporta s-a îmbolnăvit de inimă!). După aceea, mama a început să se bazeze pe mine, de parcă îl înlocuiam. De la acea vârstă, nu numai că mă controla și-mi zicea ce să fac, ci îmi vorbea despre toate nemulțumirile, toate plângerile pe care le avea. Își descărca fiecare nemulțumire asupra mea.
Odată la facultate, am vrut să merg să stau în chirie cu o colegă. Îmi permiteam și mi se părea un vis să nu mai stau acasă. Dar mama s-a enervat când a auzit, apoi a abordat strategia ei perfectă: a început să plângă și să zică că nimeni nu o iubește, nici măcar copilului ei, că e singură, că așa va muri, singură cuc. M-am simțit atât de vinovată încât am rămas. Am locuit cu ea, suportând toate criticile, toate nemulțumirile zi de zi, până acum 5 ani, când am întâlnit un om de care m-am îndrăgostit.
Aproape un an, m-am ferit să-l aduc acasă, știind ce părere și-ar face mama despre el: oricum știam bine că ar fi alungat orice bărbat, ca să mă păstreze lângă ea. Însă el m-a cerut în căsătorie: eram așa de fericită și așa de speriată! I-am spus prima oară mamei că mă voi mărita fără ca el să fie cu mine; șoc, furie, plânsete. A repetat întocmai scena de când voiam să mă mut singură.
De data aceasta însă, nu a mers. Am învățat în timp că ăsta este modul ei de a obține control: critică și țipă, iar dacă nu capătă ce vrea așa, trece la a o face pe victima, femeia bătrână părăsită de toți. De data aceasta, ziceam, deși tot mă simțeam vinovată, nu am cedat.
Dar odată căsătorită, ea nu a renunțat să încerce să mă controleze, să mă facă mereu vinovată. De 4 ani încoace, același scenariu. Dacă nu o sun în fiecare zi, mă sună ea seara cu replica „știam că uiți de mama ta” (nu exagerez); încerc să o sun în drum spre casă, pentru că acasă, soțul meu mereu se supără auzindu-mă cum îi fac pe plac zicând „da, mamă, așa e”, „știu, mamă, îți e greu” etc.. în loc să o confrunt, să-i zic că de fapt o duce bine și nu are probleme.
În fiecare duminică, în loc să stau cu soțul meu, mă duc la ea, îi fac curat și mâncare și o aud plângându-se că o dor toate; zice mereu că, atunci când moare, o să îmi pară rău că o tratez așa urât. Zice și că nu mai are mult de trăit (are 64 de ani și este sănătoasă, dar inventează mereu o boală).
A început să facă aluzii că ar trebui să o iau la noi, să stea cu soțul meu. Sincer, în afară de faptul că soțul meu nici nu ar vrea să audă de așa ceva (și îl înțeleg), nu vreau să stea cu noi; poate că nu aș vrea chiar de ar fi cu adevărat bolnavă. Da, mă simt vinovată, dar prezența ei te consumă. Vorbește și despre copii, spune că dacă tot stau cu un bărbat, măcar să-i fac nepoți, să aibă cu cine să stea (deci tot la ea se gândește).
Am citit o altă poveste pe site-ul vostru, unde era vorba de o mamă care l-a convins pe fiul ei să stea cu ea, lăsându-și soția singură. Ei bine, eu nu vreau să-mi las soțul; și nici nu vreau ca el să mă părăsească deoarece mama mea se bagă mereu în viața noastră.
