Una dintre cele mai frecvente boli care apar la caini este displazia de sold canina. Aceasta problema de sanatate afecteaza o mare varietate de rase de caini, dar mai ales cele de talie mare si mijlocie. Cele mai predispuse rase de caini la aceasta boala sunt Saint Bernard, Golden Retriever, Rottweiler, Marele Danez.
Displazia de sold canina se manifesta prin tulburari ale suprafetelor articulare a capului femurului si fosa acetabulara, astfel apar luxatii sau se instaleaza artrita. Cu cat boala se agraveaza si articulatia este mai friabila iar cainele poate suferi o subluxatie (cele doua oase nu mai intra in contact). In timp articulatia sferica isi schimba forma si marimea, la fel si cavitatea dintre oasele articulatiei. Displazia poate sa apara doar pe o parte a soldului sau pe amandoua partile.
Medicii veterinari considera displazia de sold canina ca fiind o boala genetica. Totusi ei asociaza boala si cu traumatismele repetate la care este supus animalul (sa care sarcini grele, sa traga la sanii, sa alerge exagerat, etc). O cauza importanta care contribuie la aparitia acestei boli este dereglarea metabolismului mineral, prin acest lucru se intelege carenta de minerale din alimentatia cainelui, raportul gresit dintre fosfor si calciu in organism.
De asemenea dieta neechilibrata inca de la varsta frageda, care contine calorii si proteine in exces contribuie la aparitia displaziei. O alimentatie bogata in carne sau bazata doar pe hrana uscata dar cu un continut redus de minerale poate deseori provoca tulburari de crestere, displazie dar si alte boli la fel de grave.
In cazul displaziei de sold nepotrivirea dintre cele doua oase, femur si fosa acetabulara, in timpul miscarii duce la frecare si presiune anormala pe portiuni locale ale acestora. In mod normal, daca animalul ar fi sanatos fortele s-ar distribui in mod egal in timpul miscarii, pe aceste oase.
Cel mai rau este faptul ca intre oase exista un cartilaj si care in timp este distrus in mod progresiv si astfel la un moment dat se ajunge si la distrugerea unuia sau a ambelor oase alaturate. Acest lucru provoaca anumite simptome cainelui (destul de greu de suportat de acesta): durere, mers anormal, schiopatare. Datorita continuarii acestor procese distructive se ajunge la deformarea structurii osoase si chiar la aparitia unor pinteni ososi, asa numitele osteofite.
Desi boala este de natura genetica, se poate intampla ca doi caini care provin de la aceiasi parinti sa sufere sau nu de aceasta boala, desi au aceeasi predispozitie genetica. Pe baza acestui fapt confirmat, medicii veterinari cred ca boala poate fi cauzata si de alti factori cum sunt de exemplu dieta gresita, greutatea corpului mare, si nu este doar genetica. Foarte importanta este perioada de crestere a cainelui, conditiile de care beneficiaza animalul, deoarece acestea pot afecta sanatatea sa si spori gradul de distrugere a articulatiilor din cadrul displaziei.
In prima saptamana de viata catelusul poate sa nu prezinte semne de displazie de sold, deci articulatiile sale nu ofera semne care sa indice prezenta bolii. Treptat cainele se dezvolta, creste si astfel articulatiile sale se formeaza, ceea ce permite vizualizarea displaziei, daca aceasta exista.
Principalele simptome pe care le are animalul sunt: are o pozitie incorecta a membrelor, are o stare permanenta de oboseala, urca destul de greu scarile, se ridica cu dificultate din pozitia culcat, sta mai mult pe burta. La varsta de 2 ani boala poate fi deja avansata si semnalele suficient de clare (in primul rand cainele este schiop si are dureri in zona articulatiilor). Totusi nu exista o regula ca displazia trebuie sa apara la un animal tanar, ea se poate manifesta la orice varsta a cainelui.
In momentul in care cainele prezinta simptomele de mai sus, sau face parte din categoria raselor predispuse la boala (si are un mic semnal de displazie), trebuie dus la un medic veterinar pentru diagnostic si tratament. Acesta va analiza starea de sanatate a cainelui si ii va face un test fizic prin care va verifica daca simte durere la anumite miscari ale membrelor posterioare.
De asemenea pentru ca diagnosticul sa fie sigur ii va efectua o radiografie sub anestezie. Astfel se va determina indicele de implemetare a capului osului femur in acetabul si pentru ca parametrul sa fie corect este necesar ca membrele animalului sa fie relaxate. Fara anestezie, datorita tensiunii din membre, capul femural va fi mai adanc situat in cavitatea celuilalt os si astfel indicele nu va fi cel real.
Dupa stabilirea diagnosticului urmeaza tratamentul pentru displazia de sold canina. Tratamentul pe baza de medicamente presupune vizite dese la medicul veterinar si administrarea de calmante si seruri antiinflamatorii, articular, intravenos sau muscular. De asemenea cainele poate lua medicamente homeopatice, va avea dieta schimbata si in general stilul de viata.
Tratamentul chirurgical poate fi de mai multe tipuri si se recomanda mai ales in cazurile grave de displazie de sold canina. Prin operatie se incearca corectarea problemei, evitarea subluxatiei, dislocarii capului femural si tratarea unor simptome care apar in cazul osteoartritei (o complicatie a displaziei). Perioada de recuperare dupa interventia chirurgicala este lunga, insa avantajul consta in faptul ca dupa reabilitarea membrelor cainele isi poate continua activitatea fizica fara a fi limitat in miscari. La unele animale este necesar sa se faca inlocuirea totala a componentelor celor doua oase si in acest sens, chirurgical, se introduc proteze de sold.