Despre moartea animalutului copilului – ce ii spuneti si cum il ajutati sa treaca peste tristetea pierderii unui prieten, a pierderii companionului sau – fie ca vorbim de un pestisor, un hamster, o pisica sau un caine?… Multi parinti se confrunta cu aceasta dilema – si multi ar prefera sa nu ii spuna copilului adevarul, sa-l menajeze si sa-i spuna ca animalul a plecat undeva. Insa un copil trebuie pana la urma sa cunoasca adevarul si sa se confrunte cu realitatea mortii (oricat de crud vi se pare, este spre binele sau sa inteleaga).
Despre moartea animalutului copilului
si parintii sai, care spera sa il fereasca mult timp pe copil de realitatile crude. Insa nu se poate sa il feriti la nesfarsit – la un moment dat va fi pus in fata situatiei de a accepta aceasta realitate si daca nu o intelege, ii va fi foarte greu. Totusi, copilul, chiar mic, sub 7 ani, afla destule despre moarte, de la televizor sau pe computer (numai ca poate afla si neadevaruri: poate avea ideea ca poti invia, sau ideea ca moartea este un monstru scheletic). De aceea, moartea animalului ar trebui sa ii fie explicata copilului – de multe ori, nici nu il puteti minti: el a vazut ce s-a intamplat sau banuieste. Asadar, copilul vede si cunoaste prima oara realitatea mortii.
Explicati-i, daca nu o intelege, cauza concreta a mortii animalului de companie. Nu ii ascundeti moartea (povesti ca ati dus animalul la tara sau altele), ci explicati-i ce s-a intamplat si de ce. Daca animalul este batran sau bolnav, il puteti pregati chiar dinainte cu ideea ca orice fiinta paraseste lumea pana la urma. Daca este un accident, spuneti-i ca se mai intampla si subliniati ca nu este vina nimanui – in special a sa.
Chiar daca neatentia copilului a cauzat moartea animalului (a hranit in exces hamsterul, a scapat afara pisica), incercati sa ii aratati ca se intampla accidente, nu este vina nimanui, dar ca de aceea trebuie sa avem mereu grija de noi si de altii. A-i spune ca e vina sa, cand a facut o greseala din neatentie, nu este benefic pentru el – doar atrageti-i atentia asupra a ceea ce sa faca sau sa nu mai faca cand veti avea un nou animalut.
Copilul isi pierde nu doar un animal de companie – ci deseori, un prieten: chiar daca este un pestisor, un hamster, o pasare, o pisicuta sau un catel. Asadar, poate fi extrem de afectat: trist sau furios de pierderea sa. Ceea ce este bine: lasati-l sa isi traiasca expresiv pierderea, nu sa o ignore, nu sa incerce sa ascunda ce simte pentru ca „e copil mare”! Lasati-l sa planga, sa tipe – nu ii ignorati emotiile, ci incurajati-l sa le exprime si aratati-i ca si voi sunteti tristi de pierdere.
Singura cale de a trece sanatos peste o pierdere dureroasa este de a o accepta (nu ignora, nu uita) si de a o plange cat simti nevoia. Nu faceti greseala sa ii spuneti „era doar un peste/ doar un hamster” – pentru copil, ii era prieten, el vorbea cu animalutul si il iubea (chiar daca nu se prea ingrijea de acesta).
Organizati, oricat de ciudat vi se pare, o scurta ceremonie de adio. Aceasta il ajuta pe copil sa inteleaga si accepte faptul ca animalutul sau s-a dus, dar il ajuta si sa se exprime si sa isi ia adio de la el. Ca adult, poate vi se pare o prostie sa stati si sa inmormantati hamsteri – insa este de fapt calea prin care copilul isi spune adio si ajunge sa se impace cu realitatea (in catva timp). Incurajati copilul sa ii spuna ceva animalutului, un ultim mesaj.
Daca intreaba „Puffy este acum in cer?”, nu fiti cruzi, spunandu-i ca animalele nu ajung in cer! Moartea animalului copilului il face sa se gandeasca in general la moarte si chiar sa se teama de ea, asadar alinati-l si spuneti-i ca orice fiinta buna ajunge in cer, pentru ca merita. Animalele ne sunt, pana la urma, prieteni, asadar de ce nu?
Nu incercati sa il faceti sa uite imediat de moartea animalului, cumparandu-i un inlocuitor! Poate ca merge cu un copil foarte mic, sub 6-7 ani, dar chiar nu mai merge cu un copil mai marisor! Lasati-l o perioada sa isi planga animalutul, sa realizeze ca, desi o fiinta moare, iubirea si amintirea sa sunt pretioase. Copilul nu ar trebui invatat sa priveasca animalele de companie ca pe obiecte fara suflet, ce pot fi imediat inlocuite – ci trebuie invatat sa fie sensibil, sa le priveasca ca pe fiinte (altfel, nu mare va este mirarea cand copilul furios loveste un animalut!).
Pana la urma, este decizia sa daca un nou animalut l-ar alina: asadar, nu ii luati un nou companion pana ce nu isi doreste unul (si nu evitati sa ii mai luati unul doar gandindu-va ca veti trece peste un timp iarasi prin moartea animalului – fiintele mor, aceasta e o realitate careia toti trebuie sa ii facem fata). Insa daca animalutul nu a fost bine ingrijit de catre copil, nu ii oferiti altul pana ce nu sunteti siguri ca a invatat cat de important este sa ai grija, sa feresti animalul de accidente.
Nu numai moartea animalutului copilului este o problema – parintii fac uneori greseala de a nu se gandi exact ce inseamna a avea un animal in casa; spera ca copilul se va tine de promisiune si va ingriji singur animalul – ceea ce un copil mai mic nu va face. Deci animalul devine responsabilitatea parintilor, chiar daca este iubit de catre copil. Asadar, niciodata nu ii luati un animal de companie daca nu realizati ca va trebui sa aveti grija de acesta si ca un animal mai face si nazbatii.
Nu ii luati un animalut copilului mic (care inca nu e responsabil – sub 10 ani), o fiinta vie, daca nu veti avea grija de el si mai ales niciodata nu ii luati un animalut, pentru ca apoi, deranjati, sa scapati de el de parca ar fi o jucarie (parasindu-l sau dandu-l altcuiva)! In final, chiar daca animalutul este al copilului, tot parintele trebuie sa fie cel responsabil (asadar, ganditi-va bine ce inseamna a avea un animal de companie).
