De ce sunt adolescenții înclinați spre dramatizare și crize emoționale? Ce trebuie să știe un părinte despre aceste stări

0
751
Adolescenții și drama
Adolescenții și drama

Pentru părintele unui adolescent, o criză emoțională, o scenă dramatică nu este ceva ieșit din comun. Toată viața sa e un dezastru complet, nimic nu este așa cum ar dori, toți sunt împotriva sa, nimănui nu îi pasă; el este special, diferit, nimeni nu îl înțelege… Sună cunoscut? Adesea, adolescenții gândesc într-un mod excesiv de dramatic și pun în scenă adevărate tragedii.

Mulți părinți sunt într-atât de uimiți de aceste crize emoționale, încât nici nu știu cum să reacționeze. Îi ceri să ducă gunoiul și adolescentul izbucnește în țipete, zbierând că întreaga sa viață este nedreaptă. Îl întrebi cum i-a mers ziua și izbucnește într-un torent de lacrimi. Toate acestea sunt cu atât mai confuze, cu cât crizele emoționale izbucnesc deseori subit, fără ca părintele să aibă habar ce le-a cauzat cu adevărat. Nu, nu este niciodată vorba despre ceea ce naște pe moment valul de țipete și plânsete – întotdeauna motivul este mai complex.

Se pare că băieții adolescenți au mai rar astfel de izbucniri dramatice, deoarece încearcă să își reprime manifestările emoționale, să fie “bărbați”; însă când izbucnesc, o fac cu atât mai multă intensitate (crize de furie sau de plâns). Fetele, în schimb, sunt mici regine ale dramei, făcând scene mult mai des.

De ce sunt adolescenții înclinați spre dramatizare și crize emoționale?

Ceea ce este bizar, confuz și iritant pentru părinți este faptul că aceste drame, scene emoționale par a izbucni din nimic: faptul că ai uitat să cumperi ce ți-a cerut, faptul că îi ceri să facă ceva, faptul că părul îi stă „aiurea”. Însă, așa cum s-a spus, niciodată crizele nu au ca motiv ceea ce le stârnește, ci un motiv diferit, ascuns, mai profund.

La urma urmei, nu este extrem de dificil de a explica de ce mulți adolescenți dramatizează totul. În primul rând este o perioadă de viață dificilă, ce implică schimbări și presiuni mari pentru copilul în creștere. Nu mai este copil, dar nici adult nu este.

Dorește atenția și afecțiunea familiei, însă dorește și independență. Dorește mai mult ca orice să fie plăcut, admirat și acceptat de cei de aceeași vârstă, dar dorește și să fie diferit, unic. Încearcă să-și cristalizeze personalitatea, însă cei din jur îi cer conformism. Presiuni acasă, la școală și în grupurile de colegi/amici, totul devine copleșitor, în special pentru adolescentul care nu are norocul de a se integra ușor, de a se adapta ușor.

Adolescent, Foto: spiegel.de
Adolescent, Foto: spiegel.de

La vârsta adolescenței, stabilitatea emoțională nu există. Oricât de matur și echilibrat pare, tânărul este ușor copleșit de provocări noi, de presiuni exterioare. „Trebuie” devine o idee respingătoare – aude și simte că trebuie să facă ceva, să fie cumva, este presat constant de alții.

Adolescentul se confruntă deseori cu sentimentul de singurătate, chiar dacă are un grup de prieteni. Este vârsta la care simte că nici cel mai bun amic nu îl înțelege cu adevărat, doar el este atât de diferit, atât de profund! În plus, deseori apare sentimentul de dezrădăcinare, de a nu aparține de nimic. Este ceva destul de dificil – pe măsură ce se desprinde încet de familie, adolescentul are nevoie de sentimentul de apartenență la un alt grup, un grup de tineri de aceeași vârstă.

Citește și:  Copilul tău este neastâmpărat? Iată ce poți să faci pentru ca să-l cumințești

Însă uneori este greu pentru el să se integreze și să obțină acest sentiment de apartenență, de comunitate, de siguranță din partea celorlalți tineri. Se simte foarte ușor respins și nedorit de nimeni. Poate dezvolta la această vârstă chiar un complex de inferioritate, în cadrul căruia faptul că este diferit de ceilalți nu îi mai pare un lucru bun.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.