De ce sunt adolescenții înclinați spre dramatizare și crize emoționale? Ce trebuie să știe un părinte despre aceste stări

0
635
Adolescenții și drama
Adolescenții și drama

Pentru părintele unui adolescent, o criză emoțională, o scenă dramatică nu este ceva ieșit din comun. Toată viața sa e un dezastru complet, nimic nu este așa cum ar dori, toți sunt împotriva sa, nimănui nu îi pasă; el este special, diferit, nimeni nu îl înțelege… Sună cunoscut? Adesea, adolescenții gândesc într-un mod excesiv de dramatic și pun în scenă adevărate tragedii.

Mulți părinți sunt într-atât de uimiți de aceste crize emoționale, încât nici nu știu cum să reacționeze. Îi ceri să ducă gunoiul și adolescentul izbucnește în țipete, zbierând că întreaga sa viață este nedreaptă. Îl întrebi cum i-a mers ziua și izbucnește într-un torent de lacrimi. Toate acestea sunt cu atât mai confuze, cu cât crizele emoționale izbucnesc deseori subit, fără ca părintele să aibă habar ce le-a cauzat cu adevărat. Nu, nu este niciodată vorba despre ceea ce naște pe moment valul de țipete și plânsete – întotdeauna motivul este mai complex.

Se pare că băieții adolescenți au mai rar astfel de izbucniri dramatice, deoarece încearcă să își reprime manifestările emoționale, să fie “bărbați”; însă când izbucnesc, o fac cu atât mai multă intensitate (crize de furie sau de plâns). Fetele, în schimb, sunt mici regine ale dramei, făcând scene mult mai des.

De ce sunt adolescenții înclinați spre dramatizare și crize emoționale?

Ceea ce este bizar, confuz și iritant pentru părinți este faptul că aceste drame, scene emoționale par a izbucni din nimic: faptul că ai uitat să cumperi ce ți-a cerut, faptul că îi ceri să facă ceva, faptul că părul îi stă „aiurea”. Însă, așa cum s-a spus, niciodată crizele nu au ca motiv ceea ce le stârnește, ci un motiv diferit, ascuns, mai profund.

La urma urmei, nu este extrem de dificil de a explica de ce mulți adolescenți dramatizează totul. În primul rând este o perioadă de viață dificilă, ce implică schimbări și presiuni mari pentru copilul în creștere. Nu mai este copil, dar nici adult nu este.

Dorește atenția și afecțiunea familiei, însă dorește și independență. Dorește mai mult ca orice să fie plăcut, admirat și acceptat de cei de aceeași vârstă, dar dorește și să fie diferit, unic. Încearcă să-și cristalizeze personalitatea, însă cei din jur îi cer conformism. Presiuni acasă, la școală și în grupurile de colegi/amici, totul devine copleșitor, în special pentru adolescentul care nu are norocul de a se integra ușor, de a se adapta ușor.

Adolescent, Foto: spiegel.de

La vârsta adolescenței, stabilitatea emoțională nu există. Oricât de matur și echilibrat pare, tânărul este ușor copleșit de provocări noi, de presiuni exterioare. „Trebuie” devine o idee respingătoare – aude și simte că trebuie să facă ceva, să fie cumva, este presat constant de alții.

Adolescentul se confruntă deseori cu sentimentul de singurătate, chiar dacă are un grup de prieteni. Este vârsta la care simte că nici cel mai bun amic nu îl înțelege cu adevărat, doar el este atât de diferit, atât de profund! În plus, deseori apare sentimentul de dezrădăcinare, de a nu aparține de nimic. Este ceva destul de dificil – pe măsură ce se desprinde încet de familie, adolescentul are nevoie de sentimentul de apartenență la un alt grup, un grup de tineri de aceeași vârstă.

Citește și:  Ce pot face părinții atunci când copilul urăște școala și cum se întâmplă acest lucru?

Însă uneori este greu pentru el să se integreze și să obțină acest sentiment de apartenență, de comunitate, de siguranță din partea celorlalți tineri. Se simte foarte ușor respins și nedorit de nimeni. Poate dezvolta la această vârstă chiar un complex de inferioritate, în cadrul căruia faptul că este diferit de ceilalți nu îi mai pare un lucru bun.

Adolescentul care se confruntă cu sentimente de singurătate, de a nu aparține, va reacționa în general prin autocompătimire. Este cea mai comună reacție, însă și una periculoasă. Aceasta duce la dramatizare și la scene emoționale: el este un inadaptat cu o viață tragică. „Nimănui nu-i pasă, nimeni nu mă iubește, nimeni nu mă înțelege, viața mea e inutilă, întreaga mea viață este oribilă” etc..

Adolescentul nu privește printr-o lumină obiectivă și în nici un caz nu are puterea de a se încuraja singur, de a își propune să treacă peste dificultăți, de a schimba în bine lucrurile. Nu percepe mai niciodată că problemele sale sunt mai puțin grave decât îi par și că sunt trecătoare. Nu, pentru el, problemele sale sunt esențiale, de nerezolvat și eterne. Și dramatizează, generalizând și simțind că întreaga sa viață este groaznică. El este tragicul erou, singurul care trece printr-o astfel de suferință. Și nu ajută cu nimic să i se spună că problemele sale nu sunt importante – ba chiar face mai mult rău!

Problema cea mai mare cu autocompătimirea și dramatizarea este că tinde să devină constantă. De fapt, are un efect de confort emoțional. Autocompătimirea, însă și compătimirea primită de la alții îl fac pe adolescent să se complacă în situație, să nu facă nimic pentru a o depăși. Se retrage în această stare de compătimire și dramă, și astfel va deveni din ce în ce mai pasiv. Nu va căuta ajutor sau căi de a lupta, ci va evita să depună efort pentru a-și îndeplini dorințele. Iar când ceva nu merge așa cum o dorea, are încă un motiv să se autocompătimească și să facă o scenă, în căutarea de compătimire și atenție de la alții.

Tendința aceasta de „săracul de mine, viața mea este oribilă” nu poate fi utilă și sănătoasă. Adolescentul începe chiar să simtă nevoia de a avea ceva despre care să se plângă, să simtă nevoia de a se autocompătimi și de a dramatiza. Din fericire, odată cu maturizarea, majoritatea trec peste etapa „eu sunt cel mai nefericit” și realizează că autocompătimirea nu le aduce nimic bun.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.