Ne creştem copiii cu dragoste, atenţie, îi protejăm şi le dorim tot binele din lume. Îi alintăm, suntem mândri de primii lor paşi, de prima pagină de carte citită şi de primele litere scrise tremurat pe un rând, suntem alături de ei ceas de ceas, zi de zi. Îi consolăm la prima lor suferinţă din dragoste cu aceeaşi iubire pe care le-am arătat-o de fiecare dată când au fost bolnavi, când s-au rănit, când au avut eşecuri. Le urmărim creşterea, evoluţia, succesele, le încurajăm speranţele, le susţinem proiectele, visele, am dori ca ei să rămână cu noi mereu.
Dar ştim bine că nu se va întâmpla aşa; copiii noştri, la un moment dat, „îşi vor lua zborul din cuib”. Vor pleca de lângă noi, îşi vor clădi propria viaţă, vor avea propriile opţiuni, alegeri, îşi vor întemeia o familie, vor munci pentru cariera dorită, vor iubi şi vor suferi departe de noi, părinţii lor.
Chiar dacă am dori ca lucrul acesta să nu se întâmple şi copiii noştri să rămână cu noi pentru totdeauna, este o greşeală. „Puii” trebuie „să zboare din cuib”; aşa e legea naturii, e firesc, normal şi natural. Aşa se întâmplă la toate speciile, mai devreme sau mai târziu, puiul, după ce este educat şi învăţat să se descurce singur, pleacă de lângă mamă şi înfruntă viaţa.
„Cuibul” nu este neapărat casa părintească, ci „coconul” acela de grijă, protecţie şi afecţiune părintească care înconjoară copilul până la momentul în care el se rupe şi devine personalitate de sine stătătoare. Precizăm acest lucru deoarece nu trebuie să se înţeleagă că este obligatoriu ca toţi copiii să-şi părăsească casa părintească. Ceea ce este important este faptul că el a devenit independent, se poate descurca singur, este puternic şi ştie ce vrea de la viaţă.
La fel de important este faptul că, de aproape sau de departe, relaţia afectivă cu părinţii continuă. Chiar dacă este adult, cu o viaţă împlinită, având chiar proprii copii, pentru fiecare părinte copilul său rămâne copil, indiferent de vârsta la care acesta a ajuns. Iar copilul de altădată, chiar dacă are tâmplele argintii, se va simţi întotdeauna la fel de emoţionat în faţa mamei care i-a dat viaţă, la fel de plin de tandreţe pentru tatăl care l-a protejat şi l-a crescut. Aceste sentimente continuă să existe şi devin legături solide, care leagă fiinţe pentru o viaţă şi chiar dincolo de ea.
Sunt, totuşi, cazuri când „puiul nu zboară din cuib”; sunt, adică, cazuri în care copiii nu numai că nu au curajul să-şi părăsească casa părintească, dar, mai mult, sunt în continuare dependenţi de părinţii lor, de grija, sfaturile şi îndrumarea lor. Sunt cunoscute astfel de exemple, cu toţii cunoaştem pe câte cineva care locuieşte încă cu părinţii, este dependent de ei, nu ia nici o decizie de unul singur şi nu se descurcă nicăieri fără prezenţa lor. De cele mai multe ori, aceste persoane nici nu-şi întemeiază o familie, nici nu au o viaţă personală. Care ar putea fi explicaţia?
O cauză ar putea exista într-un fond psihic instabil, asocial al copilului. Deşi ajuns la vârsta tinereţii, a maturităţii, acesta prezintă totuşi timiditate, lipsă de curaj şi de încredere, dependenţă totală de părinţi, de cei apropiaţi. Un astfel de individ nu va avea forţa să se rupă de coconul protector al familiei şi va rămâne perpetuu prins în mrejele ei. Va avea mereu nevoie de prezenţa părinţilor, de ocrotirea lor, de afecţiunea lor. Nu va putea să se îndepărteze, nu va putea să dovedească independenţă, nu va avea propria familie.
Dacă părinţii îl vor constrânge s-o facă, va fi deseori un eşec, pentru că astfel de indivizi nu au resurse pentru a-şi întemeia o familie, nu au puterea necesară şi nici nu simt nevoia s-o facă. Din punctul lor de vedere, nu au nevoie de nimic mai mult decât să continue să trăiască mai departe în casa părinţilor, bucurându-se de afecţiunea şi protecţia lor ca şi copiii ce erau odată. Slabi şi orbiţi de complexele dezvoltate, ei nici nu observă că părinţii lor îmbătrânesc puţin câte puţin şi că ei înşişi devin, la fel, puţin câte puţin, o povară pentru ei.
O a doua cauză pentru care copilul „nu-şi ia zborul” poate fi atitudinea părinţilor săi. Ei pot fi excesiv de posesivi, de hotărâţi să-l păstreze lângă ei. Poate fi vorba despre o afecţiune pentru copil ieşită din comun, de o nevoie de a-l proteja mai mult decât trebuie de lumea „din afară”. Poate fi vorba despre mentalitatea depăşită că „am făcut copii ca să aibă grijă de mine la bătrâneţe”. Poate fi şi cazul unor părinţi care se tem de singurătate sau se tem de eşecul pe care copiii lor l-ar avea de înfruntat departe de ei. Oricare ar explicaţia dintre acestea, părintele trebuie să realizeze că greşeşte ţinându-şi copilul lângă el, nepermiţându-i să-şi construiască viaţa aşa cum doreşte.
Cea mai mare mândrie a unui părinte este să-şi vadă copiii realizaţi, aşa cum şi-au dorit, să-i vadă deveniţi oameni adevăraţi, cu familii, cariere şi principii sănătoase. Iar asta se poate întâmpla numai dacă „puii zboară din cuib”!
